FilosoFII

Redevenit popular odată cu filmul lui Ridley Scott Gladiatorul, împăratul roman Marcus Aurelius (121–180) a inspirat și alinat marile minți ale ultimelor două milenii prin cartea de căpătâi a culturii occidentale Gânduri către sine însuși. Întrebarea firească este: Cum a reușit conducătorul unuia dintre cele mai mari imperii ale lumii să-și păstreze seninătatea în mijlocul tumultului războaielor, al trădărilor, al epidemiilor sau al catastrofelor naturale care i-au zguduit domnia timp de aproape două decenii? Un portret deopotrivă emoționant și lipsit de complezență al lui Marcus Aurelius, împărat uneori inflexibil, dar sensibil și frământat, care aspira să devină mai bun și să fie de folos lumii. Cartea ne ajută să descoperim marile chei ale gândirii stoice care l-a ghidat pe împăratul-filosof: de la conceperea universului ca ființă vie, la modul în care căutarea fericirii individuale e strâns legată de grija pentru binele comun. Frédéric Lenoir a fost director literar la Éditions Fayard și realizator de emisiuni radio la France Culture.

Este practica adevărului singurul focar de rezistență la abuzurile puterii politice? A fost, în cele din urmă, Foucault un gânditor neopragmatist şi un liberal critic? Cum e posibilă o estetică a existenței în lumea de azi? Cum se împletește în chip efectiv îngrijirea de sine cu grija de ceilalți? Volumul de față întrebuințează „lada cu unelte” a lui Foucault pentru a interpreta într-un mod original și incitant o serie de experiențe și aspecte notabile din realitatea socială: de la scriitura de sine pe Facebook la eugenismul liberal și de la natura regulilor morale la istoria practicilor sinelui în Antichitatea greco-romană și în creștinism.

Filosofia politică și psihanaliza au în comun o problemă esențială pentru viața oamenilor și a societăților: resentimentul, acea nemulțumire surdă care ajunge să ne macine existența, să ne amărască viața. Cartea de față nu doar că lămurește originile psihice și instituționale ale ruminațiilor celor nedreptățiți, ci oferă și căi pentru a calma și vindeca ura revanșardă.

„Dăm de proști la tot pasul: în familie, la birou, pe stradă, la piață, în trafic, printre prieteni și colegi, în instituții, partide,biserici și asociații. Ne amuză, ne enervează, ne plictisesc, ne deprimă, iar uneori sînt chiar chitiți să ne facă rău. Ce ne facem, așadar, cu atîția proști? Cum facem să nu ne strice cheful de viață, să nu ne contamineze, să nu ne prindă în capcana prostiei lor? Și cum evităm capcanele prostului interior care sălășluiește în fiecare dintre noi?” - Theodor Paleologu

Studiind experiența sexualității, mi‑am dat treptat seama că există în toate societățile niște tehnici care le permit indivizilor să efectueze, prin propriile lor puteri, un anumit număr de operații asupra propriilor corpuri, asupra propriilor suflete, asupra propriilor gânduri, asupra propriei conduite, astfel încât să se transforme pe ei înșiși, să se modifice pe ei înșiși și să atingă un anumit grad de perfecțiune, de fericire, de puritate, de putere supranaturală etc. Acest soi de tehnici „tehnici“ sau „tehnologie de sine”. Michel Foucault

Vremea magicienilor readuce la viață o miraculoasă explozie de creativitate intelectuală, fără egal în istoria filosofiei — și, odată cu ea, o întreagă epocă, de la exuberanța postbelică la criza economică și apariția național socialismului. Cu un talent deosebit, Wolfram Eilenberger reface parcursul celor patru titani dea lungul unei epoci tumultuoase. Le surprinde personalitățile și le scoate în evidență realizările, analizând cu o claritate deosebită filosofiile pe care fiecare le-a întruchipat și le-a îmbrățișat. Rezultatul este povestea unei aventuri intelectuale, o călătorie captivantă prin cea mai importantă revoluție a gândirii occidentale, relatată prin intermediul celor patru protagoniști ai săi, fiecare cu propria privire pătrunzătoare și propriul răspuns la întrebarea care a animat filosofia încă de la începuturile ei: Ce suntem noi?

Într-o lume aflată permanent într-un vârtej de neoprit, curajul de a spune NU a devenit azi o virtute civică, politică și socială. Este expresia unei forme de rezistență la strategiile care ne seduc cu apelurile pentru o viață „autentică” și „împlinită”, dar care ne fac să fim obedienți de bunăvoie, gata să mergem „cu valul". Ciprian Mihali descrie multiplele forme de supunere voluntară (cognitivă și afectivă, deopotrivă) și felul în care ne lăsăm în voia unor rețete de viață promițătoare sau chiar miraculoase. Dar nu judecă această obediență ca pe o decădere, ci o vede ca pe un mod de a ne integra, de a fi „în rând cu lumea“, fără să ridicăm prea multe întrebări și fără să mai facem un pas înapoi, ca să sesizăm toată țesătura politico-economică în care ne-am lăsat prinși. Acestei tendințe de resemnare și retragere din spațiul public, autorul îi contrapune curajul de a spune NU limitărilor lumii de azi și de a participa activ la un viitor comun, mai just și mai bun pentru cât mai mulți dintre noi.

Socrate este filosoful prin excelență, sursa întregii tradiții filosofice occidentale, dar și părintele spiritual al stoicilor. Și-a trăit viața învățându-i pe oamenii simpli din Atena cum să gândească înțelept și cum să ia decizii bune. Cartea de față este prima care aplică ideile lui Socrate pentru lumea contemporană, oferind un ghid clar și util pentru oricine e dispus să ia distanță și să-și reevalueze opiniile și credințele. Donald J. Robertson ne poartă înapoi în Atena antică, istorisind povestea captivantă a unui filosof care a respins plăcerile materiale și a rămas fidel convingerilor sale, chiar dacă asta l-a costat viața.

De câte ori nu ne-am reprimat trăirile? Am făcut-o pentru că ne-a fost rușine de privirea celorlalți. Sau pentru că ne-am obișnuit să ne ignorăm bietele şi nerezonabilele afecte. Și totuși tocmai emoțiile ne permit să cunoaștem pe deplin lumea. Și tot ele ne fac cu adevărat umani. Fiecare emoție pe care o trăim are povestea ei - este povestea tuturor celor care au simțit-o, au rostit-o, au cântat-o sau au studiat-o. Prin recursul la filosofie, poezie și istorie culturală, dar și prin confesiuni sincere și adesea autoironice, Ilaria Gaspari reface povestea emoţiilor noastre, înfățişate în toate nuanţele lor - de la fericire, compasiune și recunoștință la anxietate, nostalgie și gelozie. Și ne mai învață că a ne încrede în ceea ce simţim nu e un semn de slăbiciune, ci o dovadă că suntem vii și deschiși către experiență, pregătiți să ne minunăm de lumea în care trăim.

Ce sau cine mai poate opri prăbușirea omenirii în haos? O persoană? O instituție? O forță spirituală sau o construcție politică? Cînd lumea devine obsedată de Apocalipsă, este un semn sigur că lucrurile merg prost, un simptom cert al unei grave tulburări colective. De două mii de ani, creștinătatea a trecut prin multiple crize apocaliptice și milenariste, identificînd Anticriști sau căi rapide către Împărăția lui Dumnezeu. Rostul noțiunii de katehon, introdusă de Sfîntul Pavel, era tocmai să neutralizeze potențialul disruptiv al unor asemenea curente, reprezentări și manifestări apocaliptice, katehonul fiind persoana sau forța care întîrzie catastrofa finală. Paradoxul zilelor noastre constă în faptul că pretinșii katehoni par a fi mai degrabă niște acceleratori – cu voie sau fără voie.

Așa nu se mai poate continua” – criza a devenit astăzi instanța (cândva reprezentată de Dumnezeu) care impune acest imperativ absolut. Printr-o vastă investigație asupra naturii umane, Peter Sloterdijk dezvoltă în Trebuie să îți schimbi viața o antropologie fundamental nouă, subliniind nevoia unei schimbări fundamentale de perspectivă atât asupra individului, cât și asupra societății. În centrul concepției sale despre ființa umană se află ideea cultivării de sine.