Cărțile lui Andrei Crăciun · 🇷🇴

Andrei Crăciun este un om-cratimă (exact așa, cu cratimă). Prin subiectele pe care și le alege și prin felul cum le tratează, el leagă jurnalismul de literatură și aprinde focul sub cuvinte.

ți-am căzut în genunchi / m-ai ridicat și m-ai așezat / pe marginea patului tău / ca pe un semn de întrebare

Ficțiunea a fost blândă cu mine: mi-a arătat cum traversau orașele crupe de dame, pe când boschetarii dormeau, mi-a arătat cum un om poate să fie luat din genunchi și așezat într-un pat de femeie, așezat acolo ca un semn de întrebare.

Baricadele II continuă ampla explorare a lui Andrei Crăciun în descoperirea a tot ce înseamnă omenesc și frumusețe.

Volumul adună versurile scrise de Andrei Crăciun în călătoriile sale în jurul lumii.

Aleea Zorilor este povestea unui copil care crește într-un mic oraș monoindustrial de la marginea unei păduri. Orașul depinde întru totul de o fabrică de armament. Ne aflăm pe timpul Partidului Unic, într-o țară care nu poate fi alta decât Republica Socialistă România, între blocuri pitice și chemările de sirenă ale uzinei. Copilul acesta va deveni peste ani ziarist de presă scrisă și va colinda toată lumea. Într-o zi se va întoarce în singurul loc pe care l-a putut numi vreodată acasă, dar între timp s-a întâmplat viața și s-a năruit totul: Aleea, pădurea, fabrica de armament. Aleea Zorilor este povestea unei deveniri.

City Blues. Cântecul ăsta o să fie—trebuie să fie!—ca viața tuturor oamenilor din orașul ăsta împuțit.

Baricadele III continuă seria celor mai bune articole publicate în presă de Andrei Crăciun de-a lungul timpului, pagini de jurnal și de călătorie, impresii despre teatru, cărți, artă în general, o pasiune arzătoare pentru fotbal și eroii săi, dar mai ales fragmente de viață, aparent banale și perisabile, pe care, refuzând să le bagatelizeze, le pune într-o lumină nouă, aproape poetică, și sensibilizează cititorii, schimbându-le percepțiile despre lumea din jur.

Mergeam tocmai acolo pentru că nu mai era nimic altceva între noi și cer.

E 1 ianuarie 1890 și un zvon negru pleacă din mahalaua Țicăului și începe să cutreiere ulițele Iașului: umblă vorbă că a murit domnul Ion Creangă. Și cuvintele acoperă tot dulcele târg, dar târgului nu-i vine a crede, până ce nu bate cum se cuvine clopotul a mort. Că nu era prima oară când a umblat vorba asta, că, așa, din gura oamenilor, se mai prăpădise o dată sărmanul Creangă, pe la 1884, de a ajuns vestea până la fecioru-său, Constantin, la București. Se miră și flăcăii de-l știau de când îi învățase carte și domnii cei la costum de haine se miră: cum, Doamne apără și păzește, să moară tocmai Popa Smântână? Ca ieri era zdravăn de s-a arătat la șosea, umblând, în prag de Anul Nou, cu niscaiva alișveriș pentru debitul dumisale de tutun de-l ținea acum Zahei, frate-său, pe strada Golia.

În peisajul arid al presei românești de astăzi Andrei Crăciun este copacul cu umbră. Dar și dacă peisajul ar fi o pădure, el tot s-ar ridica peste celelalte vârfuri. Pentru că nimeni nu stăpânește ca el arta de a merge cu precizie pe firul îngust dintre literatură și jurnalism fără să alunece cu totul nici într-o parte, nici în cealaltă, și de a face din această echilibristică, de fapt, o demonstrație de zbor.