FilosoFII · 🇷🇴

Cum să-mi trăiesc viața? După ce valori să mă ghidez? Ce fel de persoană ar trebui să fiu? Ce țeluri vreau să ating? Marea majoritate a oamenilor nu-și pun aceste întrebări, ci acționează pur și simplu fără să-și ia un răgaz să gândească, adoptând concepțiile convenționale despre viață și ceea ce este important de-a lungul ei, duși încotro îi poartă valul mulțimilor alcătuite din indivizi care au răspunsuri de-a gata, fără să se îndoiască vreo clipă de ele. A.C. Grayling Scrisă clar și cu erudiție, profundă și plină de exemple grăitoare, inclusiv de ordin biografic, noua carte a lui Grayling explorează cele mai utile concepte și ipoteze care ne pot ajuta, specialiști sau nu, să găsim răspunsurile care ni se potrivesc la întrebările fundamentale ale vieții. Filosofie și viață este un tur de forță cultural, cu trimiteri la filosofie (Confucius, Seneca, Nietzsche etc.), dar și la marea literatură (Shakespeare, Thomas Mann, Ursula LeGuin etc.), cu „grăunțe de înțelepciune” culese nu doar din trecut (de la stoici sau Aristotel), ci și din timpurile noastre – de la „omul în căutarea sensului” (Viktor Frankl) până la reconsiderarea compasiunii (Martha Nussbaum).

Ce ne face să fim ființe morale? Cum distingem între bine și rău? Cum au evoluat valorile noastre de-a lungul istoriei? Dincolo de „războaiele culturale” și de epoca post-adevăr, există oare un set comun de valori și norme morale care ne leagă pe toți oamenii?

Istoria sexualității trebuia să aibă șase volume. Michel Foucault, unul dintre cei mai influenți gânditori ai secolului XX, nu a mai apucat să scrie decât patru. Doar trei au fost publicate în timpul vieții lui (între 1976 și 1984): Voința de a ști, Folosirea plăcerilor, Grija de sine. Al patrulea volum, Mărturisirile cărnii, a apărut postum în Franța abia în 2018. Pentru prima dată în România va apărea întreaga serie în colecția FilosoFii Academos, în traducerea inedită a lui Bogdan Ghiu.

Vorbim adesea despre mania grandorii sau beția puterii ca și cum acest fenomen ar fi rezervat doar celor mai puternici. În realitate, avem de-a face cu cel mai răspândit lucru din lume: există și patologii ale micii puteri, dar și ale neputinței sau resentimentului. Tiranii înșiși sunt niște oameni obișnuiți, atâta numai că cele mai respingătoare laturi ale lor sunt scoase la iveală de mecanismele puterii.

A filosofa înseamnă să o iei mereu de la capăt, pregătindu-te pentru sfârşit. În teorie, ca şi în viaţă, e mult mai greu decât sună – poate imposibil. Tocmai de aceea merită încercat, poate că nimic altceva nu merită mai mult încercat şi nimic altceva nu este „filosofie”, adică iubire de înțelepciunea pe care nu o posezi. Cristian Iftode Există o zicală populară conform căreia mintea de pe urmă ar fi cea mai înțeleaptă. Cea cu care am fi reușit – dacă am fi posedat-o la timp – să evităm capcanele și să ajungem la cea mai bună versiune a noastră. Enunță oare această sintagmă o iluzie, o ironie, un adevăr? De la ea pornește cartea, ca o speranță oferită cititorului, ca o provocare cu care se confruntă autorul. Scrisă ca o suită de texte din și referitoare la etape de viață diferite, Mintea de pe urmă descrie traiectoria unei căutări de sine care explodează în miezul cuvintelor, lăsând întrebările și gândurile să numească cele mai intime cumpene ale sufletului și invocând cu erudiție texte clasice și autori care au trecut și ei cândva prin astfel de încercări. Cristian Iftode (născut în 1979) este profesor universitar doctor, director al Departamentului de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei şi conducător de doctorat la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde predă cursuri de etică, terapie filosofică, estetică şi filosofie contemporană.

Pandemia ne făcuse prizonieri în propria casă și noi ne uitam neîncetat la tot ce apărea și dispărea pe ecranul telefoanelor.  Nu ai cum să nu te gândești la povestea peșterii din Republica lui Platon. Am început atunci să recitesc Republica. După ce am terminat, mi-am dorit să mă întâlnesc cu cineva care nu a citit-o și să i-o povestesc. Dar erau încă restricții. Nu-mi rămâne, mi-am zis, decât să o povestesc în scris. Cătălin Partenie