RSS Reloaded cu toate cărțile pe masă · 🇷🇴

Discursul poetic al lui Marius Aldea din Maruth este al unui șaman autentic: incantația lui e menită să te hipnotizeze, purtându-te într-un microcosmos deopotrivă duios și abraziv, straniu și familiar, suprarealist. De la un volum la altul, farmecul poeziei lui Marius Aldea sporește, ajungând să înglobeze spaime și revelații tot mai acaparante. Fostul rapsod din tărâmul moroilor este azi un ditai șamanul. Fostele sale tripuri lirice au devenit călătorii spirituale care învăluie, transportă și transformă. Am citit Maruth în transă, cu senzația clară a unei opere de căpătâi. – Florin Dumitrescu Nu că mi-ar plăcea să fiu, vreau musai să fiu cineva, oricine, o umbră, o voce, o tăcere, o prezență, un prieten, un bunic, un tată din poveștile lui Marius. Și mi-aș trece asta în CV, atât de multă încredere am în forța cântecului devastator (simt că aș comite o mare necinste numindu-l, simplu, volum de poezii) care a ajuns să se cheme frumos, ca o incantație, Maruth. – Vlad Drăgoi

Aleksandar Stoicovici pune capăt tăcerii, pe care și-a impus-o după fuleul de la începutul deceniului trecut, cu un volum ce păstrează principalele trăsături ale poeziei sale: nostalgie, discreție, rigorism al expresiei, anxietăți tratate low-key, un acut simț al observației lucrurilor și evenimentelor mărunte ale existenței, într-un discurs post-biografist care integrează cu suplețe scepticismul, monotonia și sentimentul precarității în scenarii minimale cu o amprentă confesivă epurată de orice ar putea părea extravagant sau ostentativ. Habitat-ul său e pândit în permanență de o primejdie fără nume, însă nu din mijlocul unui asediu vine confesiunea sa, nici din placiditate sau abandonul de sine, ci dintr-o atitudine cu îndepărtate rădăcini bacoviene. Chibzuit până și în deziluzie, Stoicovici este în căutarea unei soluții spirituale prin care să se sustragă omniprezentelor apăsări angoasante, „exilului fără direcție“ , pe care îl experimentează cu intuiția că vulnerabilitatea se poate converti în sursa majoră de putere și reziliență a vieții. – Claudiu Komartin

CICADA este o serie de antologii cu zumzet editate de Dezarticulat Books.

Marin Bucea trăiește de pe o zi pe alta. Născut în Balș, în anii de pace și prosperitate ai unui nou mileniu, a crescut într-o Iume din ce în ce mai rapidă și mai lipsită de sens, fugind din ce în ce mai departe de casă. Ajuns pe țărmurile Pacificului, își duce zilele cu mopul în mână, în timp ce nopțile le îneacă în alcool. Prins într-o situație dificilă, pe punctul de a fi deportat, Marin acceptă reticent o poziție nouă: paznic pe un cargobot automat, controlat de inteligența artificială.

Povestirile Veronicăi Stănică sunt crude și insolite, irizate de un umor devastator, excelent scrise și având un ritm intens. Cel mai adesea, umorul este menit să evidențieze duritatea din substrat, duritate revelată și în unele finaluri de tip upercut, formându-se astfel un contrapunct cinic, autoarea manipulând cu pricepere trăirile cititorului. Conduse cu mână sigură, povestirile nu prezintă surplus și se remarcă printr-o mare varietate stilistică. Teoria lucrului bine făcut este un volum de debut remarcabil. Ciprian Măceșaru

În povestirile din volumul Dragoste…, Irina Forgo se joacă cu dragostea cu o libertate molipsitoare. Surpriza cea mai mare este că tensiunea apare mai mereu din însăși bucuria autoarei de a scrie – o plăcere care se simte în detalii, în dialoguri, în schimbările amuzante de ton. E o bucurie necăutată, dar atât de prezentă, care te ține prins. Uneori, când te-aștepți mai puțin, râzi sau te trezești păcălit, la fel ca-n dragoste. Cât despre …și alte imperfecțiuni, momentul meu preferat este un dialog dintre un puști care își desenează familia și bunicul său, care nu încape, la propriu, în desen. O imperfecțiune marca Irina Forgo. Bogdan Munteanu

A filosofa înseamnă să o iei mereu de la capăt, pregătindu-te pentru sfârşit. În teorie, ca şi în viaţă, e mult mai greu decât sună – poate imposibil. Tocmai de aceea merită încercat, poate că nimic altceva nu merită mai mult încercat şi nimic altceva nu este „filosofie”, adică iubire de înțelepciunea pe care nu o posezi. Cristian Iftode

„Când îl citesc pe Remus, mi se reconfirmă ceea ce văd la el și față în față. Are o răbdare aparte și un mod distinct de a asculta și observa lumea din jur, e relevant și pentru mine pe ce pune lupa ori ce alege să decupeze din toată încâlceala relațiilor dintre oameni, atunci când aceștia nu au «presiunea să joace un rol». Deși diferit de la o povestire la alta, naratorul lui pare mereu obsedat și nedumerit despre cât și cum se produce apropierea fie dintre tată și fiu, fie dintre prieteni, pentru care pare să aibă un cult special. Asta în timp ce hoinărește într-un cadru realist, dar cumva și suprarealist, de Motru relocat în Mexic de către un Salinger care se ascunde în București, după ce a împrumutat un ochi de la Tarantino. Și dezvăluie un mic univers în care tot descoperă bug-uri, simte că ceva nu se pupă, că ceva important îi scapă. Însă nu degeaba a citit atâtea cărți ori a văzut atâtea filme, nu degeaba trăiește pe pielea lui absurdul vieții cotidiene. Pentru că dozajul prin care povestește – fără a face risipă de cuvinte, cu umor și (auto)ironie – ne oferă un Boldea unic, autentic și proaspăt.“ - Florin Lăzărescu

„Dulgheri, inaltati grinda acoperisului” (1963) continua povestea familiei Glass si a celor sapte copii ai acestora: Seymour – poetul talentat, Buddy – scriitorul, Walker si Wakw, gemenii – unul ucis in razboi, celalalt preot, Boo Boo – fiica maritata convenabil si mezinii Franny si Zooey (care dau titlul cartii anterioare, din 1961). Cu totii au fost zguduiti de sinuciderea lui Seymour (povestita in nuvela „O zi desavirsita pentru pestii banana” din volumul „Noua povestiri”) si sint obsedati de enigmele pe care acesta le-a luat cu el in mormint. In „Dulgheri, inaltati grinda acoperisului” sint relatate – din perspectiva naratorului Buddy – circumstantele ridicole ale nuntii lui Seymour, care prefera sa fuga impreuna cu logodnica lui, decit sa participe la o ceremonie lipsita de sens si sofisticata. La rindul ei, „Seymour: o prezentare” exceleaza prin portretistica. Dupa aparitia cartii de fata, J.D. Salinger s-a izolat aproape total.

Unele cărți își scriu autorul, alte au doar nevoie de un armistițiu cu Foucault.

„«Străinătatea» din prozele lui Augustin Cupșa nu înseamnă doar un spațiu geografic încadrat de alte granițe. Fiecare personaj are propria lui raportare la «străinătate», astfel că prozele din acest volum îmbogățesc termenul cu toate nuanțele pe care le permite literatura, fără a-l explica însă până la capăt. Augustin Cupșa are marea calitate de a le lăsa personajelor sale libertate totală, de unde imposibilitatea de a le anticipa evoluția și senzația că pășești pe nisipuri mișcătoare, care le reușește numai marilor prozatori. Străinătate este o puternică pledoarie despre frumusețea literaturii ca literatură, eliberată de mode și ideologii, și unul dintre cele mai convingătoare volume de proză scurtă din literatura română.“ — CORINA SABĂU