n'autor · 🇷🇴

Un remix timișorean punk al vieții dinainte și după ’89. Povestirile din garaj sunt tipice tranziției de tip balcanic, trăită în Timișoara înainte și după ‘90: veri în care timpul se dilată, așa cum doar în vacanțele școlare o poate face, muzici interzise, trase pe casete, baruri locale animate de legende de cartier, români, sârbi, șvabi și maghiari, Poli Timișoara, huligani, bătăi, ecouri ale primelor revolte care au declanșat Revoluția din decembrie ‘89, afaceri stranii, crime, râuri de bere, scriitori și artiști de tot soiul, scene din viața de zi cu zi, întâmplări adolescentine și rememorări nostalgice. Toate desfășurate printre betoane și Bega. „Marea șmecherie pe care o face Goran în povestirile lui e că are un fel de familiaritate în scris, ai impresia că știi de undeva personajele sale. Rockeri, punkeri și idealiști ajunși bătrâni și sictiriți într-un oraș care «era odată» par niște veterani ai unui război pentru optimism ce a avut loc cândva la începutul anilor ‘90. Război pe care l-au câștigat cam cum au câștigat sârbii mai toate războaiele din ultima vreme, à la Pyrrhus.“ Ovidiu Eftimie „În prozele lui Goran Mrakić descoperi o Timișoara aparte, recognoscibilă și, totuși, extraordinară. Ai putea sta la o bere cu personajele sale, te-ai putea avânta cu ele în peripețiile lor prin oraș sau în afara sa, ai putea locui pe aceeași stradă cu ele. Nimic din ceea ce-ți povestește Mrakić nu poate fi pus sub semnul întrebării sau al îndoielii. Lucrurile par că se întâmplă pur și simplu, iar ție îți vine să le dai mai departe, să le împărtășești altora, de parcă le-ai fi trăit odată cu personajele din volum.“ Eli Bădică coordonatoarea colecției n’autor

Poveștile oamenilor cu care ne intersectăm de-a lungul vieții sunt întotdeauna mai complicate decât ne putem imagina. În profunzime, lucrurile nu sunt deloc atât de luminoase pe cât am fi tentați să credem. Asta ne transmite Candido prin fiecare dintre cele 24 de proze din volum. Povestaș șarmant, Doru Preda te conduce prin zeci de microuniversuri, îți scoate în cale iubiri pierdute, dorințe interzise, neîmpliniri, vieți sfărâmate, enigme greu de deslușit. „Unul dintre avantajele debutului la maturitate e că nu mai vrei să impresionezi cu orice preț, nu tragi cu artificii colorate ca să obții aplauze facile. Și de aici vine forța povestirilor lui Doru Preda: din calm, din liniște, din rafinament. În cele mai banale cotloane ale cotidianului, autorul găsește mister, care izvorăște adeseori din sexualitate și pe care ni-l expune fără să-l explice, lăsându-ne să ne jucăm cu el în mintea noastră și să-l interpretăm cum găsim de cuviință. Eu, unul, văd în încrederea lui Doru Preda în cititorii săi un compliment pe care puțini autori sunt dispuși să-l facă.“ Alex Tocilescu

Ororile pe care le vei întâlni în acest volum – fie că este vorba despre o fetiță superbă și malefică, care-și înfige un cuțit în corp, fie că asiști la un bal care se transformă într-o sinucidere colectivă ori la descoperirea unui cadavru pe malul unui lac – nu sunt gratuite și nici întâmplătoare. Ele construiesc un univers aparte, cumplit, născocit de un singur personaj, care capătă diverse identități de-a lungul cărții. Povestire cu povestire, Varșava te conduce prin cele mai întunecate cotloane ale minții umane. „Cele opt povestiri care alcătuiesc volumul compun o atmosferă de coșmar lucid și poetic, ca într-un Lynch mai intelectualizat, dar cu tropisme afective basarabene. Sunt proze stranii, cum le-ar fi numit Alexandru George, sau povestiri crude și insolite, cu vorba lui Villiers de l’Isle Adam, obsedate toate de conjuncția dintre alienare și frumusețe. Stimmung-ul prozei Anei Donțu se coagulează dintr-o mulțime de stranietăți crude, iar vocea care povestește toate grozăviile e mereu liniștită, joasă sau, poate, extenuată. Tensiunea prozei ei, care te ține de la prima povestire până la ultima, rezultă din contrapunctul dintre intensitatea a ceea ce se întâmplă și neutralitatea felului în care e redat epicul. Doar natura de prozator adevărat o putea determina să susțină vocea aceasta blank și să o facă întru totul credibilă. Cu Varșava, Ana Donțu se reinventează ca prozatoare.“ Radu Vancu „Ana Donțu e o poetă care scrie proză, dar e valabilă în ambele ipostaze. Ca poetă, tendința ei merge adesea spre epic, ca prozatoare, se îndreaptă adesea spre poematic, ceea ce face intuibilă predilecția ei pentru structuri hibride și o stilistică pe măsură. În aceasta constă noutatea și prospețimea ei. Și mai există ceva care o individualizează: un instinct psihologic aparte de a căuta nuanțele mereu neliniștitoare ale minții omenești.“ Ruxandra Cesereanu „În debutul ei în proză, Ana Donțu vine cu o forță incredibilă. Schizoidia personajelor, viziunile lor asupra vieții și a morții, atmosfera sumbră, apăsătoare, întâmplările bizare, traumele care dezechilibrează complet o ființă umană, tonul egal, capacitatea de a imagina și de a sonda o lume nebună, pierdută în propriile ițe, granița fină dintre realitate și coșmar, infuzia poetică – toate acestea (și multe altele) fac din Varșava un volum inedit, irepetabil, de neuitat. Unul nemilos. Pășește în universul Varșavei, te va cutremura.“ Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

„Flavius Ardelean cartografiază lumi imaginare și explorează realul – cu distorsiunile acestuia și cu potențialul său de schizoidie și demență – ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare și (auto)reflectări obsesive din Câteva feluri de a dispărea descriu subterane și tărâmuri thanatice, spații neprimitoare ce adăpostesc, la granița dintre vizibil și invizibil, alterități repulsive, monștri «cu două fețe», gemeni damnați, chipuri fără ochi, dușmani imposibil de numit – totul redimensionându-se, la sfârșit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Țesăturii și despre «visele de dinainte de viață». O combinație (remarcabil orchestrată) de thriller, horror și dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene...“ Bianca BURȚA-CERNAT Un ghem negru din măruntaiele pământului preia controlul asupra unei școli. Un monstru mitic face ravagii într-un sat uitat de lume. Gunoiul îmbracă forme nemaîntâlnite într-un oraș de provincie. Pe un tărâm straniu, regresia oamenilor e inevitabilă, iar poveștile de dragoste nu pot fi salvate. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile pe care le vei găsi în cuprinsul acestei cărți, care se învârte în jurul dispariției, într-o formă sau alta. Flavius Ardelean revine, în Câteva feluri de a dispărea, cu o serie de șapte povestiri macabre excelente. „Flavius Ardelean este un prozator cu o scriitură deja matură și o voce distinctă în peisajul literar autohton. Confirmă aceste lucruri în volumul de față, pe care nu poți să nu-l citești cu plăcere, în ciuda faptului că întunericul locuiește în toate istoriile pe care ni le spune, în pofida faptului că nu există nicio speranță de salvare pentru personajele sale. Lumile pe care le construiește sunt atât de posibile, atât de autentice, încât te înspăimântă. Câteva feluri de a dispărea este un adevărat tur de forță. Unul în care, povestire după povestire, ți se vor infiltra în minte doze precise de uimire și de groază și te vor trece fiori pe șira spinării.“ Eli Bădică coordonatoarea colecției n’autor

Volum nominalizat la Premiile Leibniz 2021, la categoria Literatură. Viitorul anterior este monologul unui văduv, tată a doi copii, fost profesor universitar, care își rememorează viața, de la secvențe din copilărie la iubiri din adolescență, muzici și cărți, peripeții din timpul armatei, beții memorabile, prietenii de neînlocuit, călătorii, dorințe și fantezii etc. Totul, în încercarea de a-și purta demn bătrânețea, singurătatea, insomniile, descompunerea lentă, dar sigură a corpului. Ca intelectual, are suficient antrenament teoretic pentru cea din urmă misiune. Însă aceasta devine problematică atunci când nimic nu merge cum a planificat și viața îl ia din nou prin surprindere. Cum înveți să-ți accepți moartea iminentă? „Pretextul autobiografic al povestirilor lui Liviu Ornea nu trebuie să înșele: nu nostalgia e personajul lor principal. Calculul e infinit mai subtil. Ce urmărește el aici nu e atât viața unui om care, ajuns sexagenar, își recheamă dulce tinerii săi ani, cât însuși procesul convulsionat al recuperării trecutului. E, dacă vreți, o memorialistică în care accentul cade pe primele patru silabe. Științific aproape: filtrele, actele de spontană revelație, micile minciuni care suprascriu realitatea, petele albe fac deliciul acestei cărți nu mai mare decât un microprocesor.“ Cosmin Ciotloș „Liviu Ornea debutează în literatură cu una dintre cele mai tandre și sfâșietoare confesiuni despre îmbătrânire și moarte. Viitorul anterior te duce constant cu gândul la Moartea lui Ivan Ilici. Locvacitatea naratorului, dilemele, amintirile pe care ți le derulează în fața ochilor, poveștile pe care ți le împărtășește, referințele culturale incorporate firesc, plictiselile, fișele de lectură transcrise, imprevizibilul crud al vieții, ritmul, umorul, lungimea frazelor, viciile, tonul, decupajul narativ, toate (și încă multe altele) conduc spre o singură concluzie: ai în față o mică bijuterie literară.“ Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor

Nominalizarea României la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură 2022. Roman nominalizat Premiul Leibniz pentru Proză 2022. Roman nominalizat la Premiile Observator cultural, categoria „Proză”, ediția 2022 Roman nominalizat la Premiul Național de Proză „Ziarul de Iași” 2022. Roman nominalizat în 2021 la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, la categoria „Proză”. După o copilărie cu multe hopuri și complicații (inclusiv medicale), Teo începe să înțeleagă, treptat, că nu e ca ceilalți. Pleacă la studii din Regali în Mirodeni, apoi le continuă la Cartonați și, de acolo, călătorește (aproape) încontinuu, de la SFârșiți la Imperali & more. Cu fiecare oraș/țară/continent, cu fiecare experiență, lucrurile se accelerează și o iau razna, atât pe plan personal – iubiri, abuzuri, căsătorie, suferință, supraviețuire –, cât și profesional. Minte spectrală, culturală și spirituală, preschimbări tulburătoare, aventuri și descoperiri finale frapante, astea sunt „ingredientele“ unui roman extra-ordinar. „Dacă există (și dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti) un țesut literar viu care irigă – prin capilare, artere, vene de cuvinte – viața literaturii, din limbaje concurente și reprezentări inedite, din senzații și idei noi, măturând încremenirea oficială și dând formă trăitului aici și acum, cel de-al doilea roman al Ralucăi Nagy, Teo de la 16 la 18, acolo ne transportă. Forma acestui roman vizionar, zguduitor și dens – un fel de interstițiu între viață și moarte –, care se leagă subteran nu doar de proza conștiinței, ci și de poezia vie (trecută, adică, prin aceeași conștiință alertă), este de-a dreptul incandescentă. O formă fulgurantă, aș zice, rezultată din fiecare furtună în ochiul căreia personajul principal, o fată (nu chiar) ca toate, își păstrează umorul. Un umor nebun – de limbaj, situații, personaje – care devine adevăratul sistem de înțelegere a realului și a irealității lui.“ Simona Sora „Provoacă limitele limbajului, îmblânzește granițele genurilor, te ademenește într-un Babel contemporan. Cu nerv și personalitate, cu umor și sarcasm, cu mituri, doctrine și realități de astăzi. Des-face și re-face lumea după propria viziune – inconfundabilă, deja, căci o zărești pe scriitoare în spatele fiecărui spațiu gol. Altfel spus, Raluca Nagy revine cu un al doilea roman: complex, excentric și, îndrăznesc să spun, singular în literatura română contemporană – atât din punct de vedere stilistic, cât și narativ. După Un cal într-o mare de lebede, și Teo de la 16 la 18 este o carte irepetabilă.“ Eli Bădică coordonatoarea colecției n’autor

Sinopsis Într-un decor estival – pe litoral sau în zone montane, pe drum ori în apartamente sufocate de căldură sau de oameni –, cele zece proze scurte din August surprind viața domestică, cu toate ale sale: dinamici de cupluri, relații sociale, negocieri personale, violență, victorii mărunte, maternitate, descoperiri, revolte, îndrăgostiri, copilărie, infidelități, mici bucurii și multe altele. Poate că abia în vacanțe ori în momentele de dincolo de joburi ne ascundem cu adevărat părți din fiecare dintre noi, pare să spună fiecare povestire a volumului de față. Blurb „Proza Elenei Vlădăreanu vorbește pe multiple voci cu extraordinară naturalețe și forță dramatică, fiind, înainte de toate, reală prin căldura ei umană. Simțul social al incisivei poete douămiiste și experiența în teatru dau baza celor zece instantanee, în slow burn și cu câte un twist, din diferite relații de cuplu, familie, prietenie, colectivitate. O lumină de august din care langoarea sezonului de vacanță se scurge în fața unei tăioase, bruște clarități developează, lovind adesea în inimă, momente pe muchie, când unități de grup se fac bucăți, identități corecte se întorc pe dos, tragedii personale sau gesturi definitive stau să se întâmple.“ Adriana Stan „Elena Vlădăreanu debutează în proză cu aceeași forță care a consacrat-o în poezia contemporană. Povestirile din August curg natural, firesc, autentic, ca niște scurtmetraje teribile, fără nicio discrepanță, nicio notă falsă, niciun ocol și, interesant!, fără nicio poetizare. Nu e nimic în plus, nimic în minus. Într-un volum concentrat, cu un stil narativ propriu – explorat anterior și în poezie, și în dramaturgie –, o unitate tematică și o polifonie feminină, scriitoarea cartografiază domesticul, intimitatea, familia, genul, puterea, clasa, condiția, emoțiile, universul în micro. Și, citind-o, din nou și din nou, putem accede la perspective macro.“ Eli Bădică coordonatoarea colecției n’autor

Premiul Cartea Discretă a Anului (2022, ex aequo) Roman aflat pe lista scurtă a Premiilor Uniunii Europene pentru Literatură, ediția 2022, din partea României. Povești ale românilor prinși în Istoria mare. Exodul mieilor e o lectură pasionantă, înțesată de drumuri anevoioase, călătorii teribile și povești de dragoste captivante. Victoria, Romi, Domnica, Miculuș sunt doar câțiva dintre protagoniștii pe care îi vei urmări în peregrinările lor cu sufletul la gură. Ca fundal pentru acestea, Irina Georgescu Groza recreează și dezvoltă ficțional, la mai bine de 80 de ani distanță, episodul celui de-al doilea arbitraj de la Viena, momentul în care România a fost forțată să cedeze o parte din Transilvania Ungariei, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Atmosfera epocii, evenimentul și consecințele sale sunt redate, așadar, prin intermediul unor istorii mici, personale, atât de-o parte, cât și de cealaltă a baricadei. Iar romanul vorbește, în ansamblul său, despre una dintre condițiile parcă dintotdeauna ale românilor: pribegia. „În Exodul mieilor Irina Georgescu Groza nu se sfiește să abordeze ficțional o perioadă extrem de delicată din istoria României: zilele imediat următoare Dictatului de la Viena, unul dintre cele mai rușinoase dictate europene. Pe acest fundal de confuzie și revoltă au loc povești de dragoste, de trădare și de atrocități comise de horthyști. Folosindu-se de o galerie memorabilă de personaje, autoarea a reușit să scrie un roman istoric plin de suspans, să spună niște adevăruri istorice dureroase, să ne prezinte deznădejdea transilvănenilor obligați să ia drumul pribegiei. Totul, într-un stil captivant și alert. Cred că avem mare nevoie de astfel de romane, pentru că literatura română nu poate exista fără trecutul istoric al României.“ Marin Mălaicu-Hondrari „Irina Georgescu Groza continuă să exploreze și aici formele în care poate turna alte și alte narațiuni fermecătoare, cum se poate reinventa literar de fiecare dată. Așa că, după un debut cu povestiri în diferite registre și un roman realist cu accente fantastice, onirice, gotice, scriitoarea se întoarce cu o ficțiune istorică: Exodul mieilor. Perioada istorică aleasă, alternativele ficționale imaginate, poveștile care se întrepătrund, personajele vii, autentice, atașante, limbajul savuros, scriitura seducătoare, antrenantă, fluentă sunt doar câteva dintre elementele cu care autoarea își va cuceri din nou cititorii, sunt convinsă, încă de la primele pagini.“ Eli Bădică coordonatoarea colecției n’autor

CARTE CU AUTOGRAF Stații cuprinde unsprezece povestiri construite în jurul unor istorii care au legătură, într-un fel sau altul, cu stații de tren, de autobuz sau de tramvai. În tranzit, situate între începuturi și sfârșituri, între lumi, între oameni, între vârste, între povești, zărim crâmpeie din realitatea mai apropiată sau mai îndepărtată: fugi, despărțiri, așteptări, dorințe ascunse, drame personale, identități, sacrificii, doruri, dezrădăcinări, eșecuri, obsesii. Prozele Ramonei Gabăr – existențe în suspensie, declarații (directe sau indirecte) de iubire, mărturii ale unui univers fragil, portrete în mișcare ale femeilor de lângă noi (prietene, partenere, colege, necunoscute, surori, fiice, nepoate, iubite, mame) – sunt ca niște păpuși Matrioșka, care nu pot fi uitate cu ușurință. „Ramona Gabăr e, fără umbră de îndoială, o scriitoare înțeleaptă și curajoasă. Stații, volumul ei de debut, e o carte cât o călătorie în jurul pământului. Din Ucraina până-n Turcia, din Cehia până-n România, oriunde ai pune cursorul lecturii, ajungi în mijlocul propriei tale inimi. Pentru că, da, asta e puterea ficțiunii: ce pare străin devine familiar, ce pare depărtat se apropie. Stațiile sunt, în cele din urmă, un apel pentru umanitatea noastră comună.“ Luiza Vasiliu „Nu găsesc absolut niciun motiv pentru care ai ocoli cartea aceasta. Dimpotrivă. Debutul Ramonei Gabăr este un mix irezistibil de povești răspândite prin Europa – unde Dobrogea ocupă un spațiu vital –, multicultural, (multi)fațetat, omogen, unit printr-un fir roșu – stațiile mijloacelor de transport în comun –, prin protagoniste și prin mize. O scriitură fermecătoare, un volum care cred că merită citit domol, în tihnă, pentru a avea vreme pentru desfătarea pe care ți-o aduce.“ Eli Bădică coordonatoarea colecției n’autor

CARTE CU AUTOGRAF Cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit? Viața de apoi a poetului este o carte de o frumusețe copleșitoare, care scrie o pagină tulburătoare de literatură. Douăzeci de femei au iubit, în diferite momente ale vieților lor, același bărbat: pe Alexandru, fost reporter, profesor, poet, călător neobosit și un mare absent. Acum el nu mai trăiește, iar cele douăzeci de foste iubite își înșiră amintirile care le-au rămas de la Alexandru. Care dintre ele se face vinovată de moartea poetului? Ce sugerează povestitorul? Alexandru are ceva de zis? „O carte despre un poet n-are nevoie să conțină poezii, își spune Andrei Crăciun – și are perfectă dreptate. Poetul lui e poet prin felul în care trăiește, prin locurile în care călătorește căutând cine-știe-ce, prin femeile pe care le iubește și care-l iubesc. Și ele, cele 20 de iubite ale poetului, sunt și cele care-i construiesc potretul în timp ce-și construiesc propriile portrete, într-o serie de povestiri–necrolog melancolice și frumoase ca o viață de poet, fie ea și de apoi.“ Alex Tocilescu „Tocmai ai deschis o carte sentimentală, care-și va avea locul ei în memoria ta afectivă. Viața de apoi a poetului e, poate, unul dintre cele mai duioase volume pe care le vei citi. O poveste construită prin intermediul a douăzeci de confesiuni feminine, provocate de moartea poetului, care formează un soi de istorie intimă a vieții acestuia, care creionează un alt fel de portret, care adaugă alte și alte tușe prin cele trei intervenții masculine. Scriind-o ca dintr-o singură suflare, Andrei Crăciun pare să răspundă indirect la întrebarea Cât din tine rămâne în amintirea celor care te-au iubit?“ Eli Bădică coordonatoarea colecției n’autor

Roman nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry 2023 O distopie ecologică queer Copywriter la Agenția de Publicitate a Pluricelularei 451, misiunea Norei e să promoveze un implant cu gena luminiscenței, creat de Ecosistemul Autonom, cu scop aparent estetic. Pe măsură ce noi informații despre implant și efectele sale ies la iveală, pe fundalul divizării societății în luxili și non-luxili, tânăra se confruntă cu întunericul din ea și din jurul ei. Provocat de abuzurile din copilărie și din relații – de iubire cu Ilora, de prietenie cu Kril ori Caramel și de (pseudo-)suport cu nutriile – și de traumele, suferințele și cruzimile din viața sa. Își va găsi Nora locul, libertatea, vocea într-o lume aflată în pragul unei noi ere? „Nora eșuează în toate: în relația cu femeia iubită, cu părinții, cu nutriile adoptate. Nici măcar implantul genetic pentru campania căruia lucra nu funcționează pentru ea. Dar Nora continuă să caute lumina. Cu profunzime de scriitoare-medic, Ilinca Mănescu duce metafora literaturii ca radiografie până în pânzele cele mai luminoase. Copiii Ecosistemului e o distopie inteligentă și de o imensă tandrețe, care ne revelează dorințele, umbrele și vulnerabilitățile noastre într-o lumină hipnotică.“ Maria Manolescu „Într-un univers aflat la terapie intensivă, Ilinca Mănescu îndrăznește să debuteze cu o distopie ecologică queer – între noi fie vorba, e primul roman distopic queer din literatura română publicat de o scriitoare queer –, care pune presiune pe rănile care dor atât colectiv, cât și individual: iubirea, epuizarea resurselor, dezbinarea societății, lupta pentru supraviețuire, spațiul privat devenit public, legătura dintre om și natură, pierderea (parțială a) umanității prin violențe, abuzuri, putere. Cu grijă, cu empatie, cu mână sigură. Și cu Nora, protagonista ei atașantă, unul dintre Copiii Ecosistemului, care te ține aproape de ea în vreme ce te plimbă prin lume, prin măruntaie și prin lumină. O carte cât o viață.“ Eli Bădică coordonatoarea colecției n’autor