Clubul de carte Biblioterapie · 🇷🇴

Când vine vorba despre auto-iertare, însă, lucrurile stau cu totul altfel. Sunt puține cazurile în care am greșit și mi-am iertat greșeala ușor. Nu știu să stau cu furia provocată de alții, dar cu vinovăția auto-provocată sunt prietenă veche și petrecem mult timp împreună. În ultimii ani se tot promovează auto-compasiunea, blândețea, self-love-ul și altele asemenea. Sincer, pe lângă faptul că nu prea știu să le practic, mă fac să-mi dau ochii peste cap. Cred că e firesc și necesar să te simți vinovat când greșești, nu să treci ușor peste, pentru că doar așa înveți și te asiguri că nu se repetă. Problema e că de aici până la auto-flagelare și ruminații continue despre greșelile trecutului (unde am tendința să ajung) e cale lungă. Poate că adevărata dificultate nu e să mă iert, ci să găsesc punctul acela aproape absurd de greu de atins în care îmi asum ce-am făcut fără să mă condamn pe termen nelimitat pentru o versiune a mea care, în cele mai multe cazuri, încerca doar să se descurce cum știa mai bine atunci. Despre furie, vinovăție, greșeli și cât de ușor sau greu ne e să (ne auto)iertăm vom discuta la ediția din luna iulie, pornind de la cartea Vânătorii de zmeie, de Khaled Hosseini. Alături de noi va fi actrița Ioana Bugarin. Cu Ioana am vrut să organizez o ediție bis despre decizia de a avea copii sau nu. N-a ieșit și am rămas cu regretul că nu am avut-o invitată. Așa că am găsit împreună o altă temă despre care i-ar plăcea să vorbească și abia aștept să o ascultăm.

Afghanistan, 1975: Twelve-year-old Amir is desperate to win the local kite-fighting tournament and his loyal friend Hassan promises to help him. But neither of the boys can foresee what will happen to Hassan that afternoon, an event that is to shatter their lives. After the Russians invade and the family is forced to flee to America, Amir realises that one day he must return to Afghanistan under Taliban rule to find the one thing that his new world cannot grant him: redemption.

Pentru mine, FOMO apare cel mai adesea în zilele în care nu am chef și energie de nimic. Tot ce îmi doresc ar fi să stau în pat cu o carte, cu pisicile lângă mine și să las ziua să treacă fără să-mi propun prea multe pentru ea. Deși știu că e ok și poate necesar să am și o zi așa, tot apare acest gând: „Viața e atât de scurtă, cum pot să irosesc o zi?”. Mai ales când există ATÂT de multe opțiuni pentru a-ți umple timpul în prezent. Dar poate că o viață trăită pe deplin nu este cea în care bifăm cât mai multe experiențe într-o singură zi, ci cea în care ne bucurăm cel mai mult de alegerile pe care le facem pentru acea zi. După cum spunea psihologul Robert Holden, "Until you give up the idea that happiness is somewhere else, it will never be where you are". Despre toate acestea vom vorbi în întâlnirea din luna mai. Alături de noi va fi actrița Ada Galeș. Pe lângă actorie (și aproape nu există zi în care să nu aibă un spectacol), Ada este gazda podcastului Fragil, a participat la America Express, ține workshopuri, a avut mai multe proiecte creative (cum ar fi We Are Phoenix, un magazin de lumânări parfumate), ca să menționez doar câteva dintre activitățile ei. Așa că am invitat-o să deschidă discuția despre FOMO: de ce face atât de multe lucruri și cu ce costuri vine această implicare. Vom citi Biblioteca de la miezul nopții, de Matt Haig, despre toate viețile posibile pe care le-am fi putut trăi.

Nora's life has been going from bad to worse. Then at the stroke of midnight on her last day on earth she finds herself transported to a library. There she is given the chance to undo her regrets and try out each of the other lives whe might have lived.

Unul dintre cele mai valoroase lucruri pe care le-am învățat din psihologie este că reziliența nu este o trăsătură fixă, pe care fie o ai, fie nu. Este, mai degrabă, un proces dinamic care se construiește în timp. Desigur, anumite caracteristici personale, cum ar fi flexibilitatea în gândire, capacitatea de reglare emoțională sau un anumit grad de optimism, ajută. Însă, în esență, reziliența ține mai degrabă de felul în care înveți să te adaptezi la experiențe dificile și de modul în care îți reconstruiești echilibrul după ce acestea au loc. Mai mult decât atât, reziliența nu înseamnă revenirea la aceeași formă, ca în cazul obiectelor din mecanică. O persoană care are reziliență (în loc de care „este rezilientă”) nu rămâne neschimbată. Ea este afectată, uneori profund, de ceea ce trăiește. Nu este lipsită de vulnerabilitate, ci, dimpotrivă, o acceptă, se lasă să simtă frica sau durerea și, în timp, integrează aceste experiențe în propria poveste de viață. Caută sens în momentele dificile, le lasă să o transforme și, uneori, se dezvoltă în urma lor, chiar dacă au fost extrem de dureroase. Iar asta e o descriere a rezilienței cu care pot fi de acord. Despre cum ne putem construi reziliența vom discuta la întâlnirea din aprilie. Vom citi Drumul de Cormac McCarthy, iar alături de noi va fi Elena Calistru, președintă și co-fondatoare a asociației Funky Citizens. Pe Elena am admirat-o mereu pentru determinarea civică și tăria de a nu se da bătută în lupta pentru o guvernare transparentă, justă și democratică. În ultimii ani am admirat-o și mai mult pentru puterea de a trece prin și de a da sens mai multor evenimente personale care pe mulți i-ar fi zguduit, iar pentru mine este întruchiparea ideii de reziliență.

In a burned-out America, a father and his young son walk under a darkened sky, heading slowly for the coast. They have no idea what, if anything, awaits them there. The landscape is destroyed, nothing moves save the ash on the wind and cruel, lawless men stalk the roadside, lying in wait. Attempting to survive in this brave new world, the young boy and his protector have nothing but a pistol to defend themselves. They must keep walking.

Poate am putea începe prin a ne crea noi înșine acest spațiu: să ne permitem să explorăm dorințe neobișnuite, să ne punem întrebări incomode fără frică de (auto)judecată. Poate un pas și mai important ar fi să ne antrenăm lipsa de judecată sau critică în relațiile cu ceilalți, atunci când vedem că cineva acționează sau gândește diferit de cum am face-o noi, pentru că libertatea interioară nu este doar un lucru personal, ci se hrănește și din respectul și deschiderea față de libertatea celorlalți. Astfel, învățăm să construim un mediu sigur, nu doar pentru noi înșine, ci și pentru cei din jur. În acest spațiu, libertatea nu e atât o absență a limitelor externe, cât mai degrabă puterea interioară de a recunoaște că normele și așteptările societății nu definesc cine suntem cu adevărat. Sunt doar câteva idei pe care abia aștept să le dezvoltăm în întâlnirea noastră din luna martie. Vom citi Incredibila ușurătate a ființei de Milan Kundera, o carte despre modul în care oamenii oscilează mereu între dorința de a fi liberi și nevoia de stabilitate și responsabilitate în viață. Alături de noi va fi actrița Aida Economu, pe care am observat-o învățând water ski o vară întreagă, alegând să joace atât în teatru cât și în seriale tv și vorbind pe șleau în majoritatea interviurilor. Mereu am admirat-o (și, parțial, invidiat-o) pentru libertatea cu care pare să trăiască.

A young woman in love with a man torn between his love for her and his incorrigible womanizing; one of his mistresses and her humbly faithful lover--these are the two couples whose stories are told in this masterful classic.

Și totuși, de ce ne lipsește curajul? Pentru că frica este mult mai vizibilă și mai imediată decât recompensa schimbării. Ne temem să pierdem siguranța, să fim judecați sau să ne înșelăm. Așteptăm momentul perfect, ideal pentru a face o schimbare, ca și cum viața ne-ar oferi vreodată garanția că totul va fi bine. Și, în timp ce ne temem de ce am putea pierde, uităm că pierdem deja fiecare zi în care nu ne permitem să ne trăim viața pe care ne-o dorim. Așadar, în luna februarie vă propun să vorbim despre curaj: pentru ce am avea nevoie de el și momentan ne lipsește? Vom citi Flori pentru Algernon, de Daniel Keyes, iar alături de noi va fi Anca Dumitrescu, scriitoare, co-creatoarea Vreau să fiu stewardesă și gazda clubului de carte Philocaly. Anca este unul dintre oamenii pe care îi urmăresc și o admir mult pentru curajul de a trăi așa cum simte, făcând ceea ce o face fericită, fără a se adapta la tiparele sociale.

Charlie Gordon, IQ 68, is a floor sweeper and the gentle butt of everyone's jokes - until an experiment in the enhancement of human intelligence turns him into a genius. But then Algernon, the mouse whose triumphal experimental transformation preceded his, fades and dies, and Charlie has to face the possibility that his salvation was only temporary. Winner of the 1960 Hugo Award for Best Short Story, and subsequently expanded into a Hugo-nominated novel, Flowers for Algernon earned Daniel Keyes the honour of SFWA Author Emeritus in 2000 for his contribution to Science Fiction and Fantasy.

Una dintre statisticile învățate la facultate care m-a tulburat cel mai tare spune că foarte puține persoane cu anxietate generalizată intră în remisie. Iar, dintre acestea, mai mult de jumătate au o recădere în timp. Anxietatea și depresia sunt tulburări cronice, pe care le ducem o bună parte din viață. De fapt, învățăm să trăim cu ele, cum să le gestionăm mai bine simptomele. Nu știu dacă ne vindecăm complet vreodată. Și atunci, de ce nu vorbim mai deschis despre cum ne simțim? În discuțiile noastre de la Biblioterapie din trecut am mai atins subiectul sănătății mintale, pentru că este conectat la aproape orice temă de discuție aș propune. Dar de data asta vom avea o ediție dedicată acestui subiect, în care vom vorbi direct despre ce ne doare mai tare. Alături de noi va fi Oana Barbonie, reporter vizual, artistă și colegă dragă din perioada DoR. Este probabil să știi deja lucrările ei cu text albastru în care suprinde cu sensibilitate multe dintre preocupările noastre, o bună parte fiind despre cum ne simțim trăind în prezent. Discuția va porni de la cartea Clopotul de sticlă, de Sylvia Plath.