Biografii romanțate · 🇷🇴

„Hotărâtoare pentru devenirea mea a fost excursia pe care am făcut-o, după absolvirea Academiei Theresiene, în iulie 1859, la Köln. Oraşul m-a fascinat încă de la sosire, când, din trăsura în care călătoream, am văzut strălucind, în soarele arzător al amiezii, impunătoarele turle ale Kölner Dom. După ce am traversat Hohenzollernbrücke, am coborât cu inima bubuindu-mi în piept. E şi acum vie acea impresie copleşitoare dată de curgerea nă-valnică a Rhinului, de zgomotul potcoavelor pe caldarâm, de vuietul mulţimii adunate în faţa catedralei şi, mai ales, de imaginea strivitoare a faţadei gotice, pe care am încercat să o cuprind dintr-o privire. Înălţându-mi ochii, m-a lovit o senzaţie stranie, un vertij inexplicabil. M-am aşezat pe o bancă şi mi-au trebuit minute bune să-mi revin din acea stare ciudată, amestec de ameţeală şi beatitudine. Aşa ceva nu mai trăisem vreodată. Auzisem de acest edificiu impunător, însă realitatea întrecea orice închipuire. Am avut, atunci, revelaţia Frumosului. Nu credeam că există pe lumea asta o asemenea construcţie. Ea întruchipa măreţia spiritului uman şi priceperea unor oameni capabili să înalţe o asemenea minunăţie. «Există clipe în viaţa omenească în care te afli mai aproape ca oricând de spiritul universal şi îi poţi pune o întrebare destinului.» Asta am notat atunci în jurnal, citându-l pe Schiller, care mă obseda la acea vârstă, când căutam cu fervoare răspunsuri la întrebările ce-mi pricinuiau insomnii.” Născut în 1840, Titus Liviu MAIORESCU ajunge, după studii primare şi gimnaziale la Craiova şi Braşov, la Academia Theresiană din Viena, aşa cum visase tatăl său, profesorul Ioan (Trifu) Maiorescu. Îşi continuă formarea intelectuală în capitala Imperiului Habsburgic, de unde trece la Berlin şi Paris, întorcându-se în ţară dublu licenţiat şi cu un doctorat în filosofie. Se implică în viaţa culturală şi politică – domenii care aveau nevoie urgentă de modernizare. Este procuror, profesor, avocat, îndrumător cultural, critic de direcţie, eseist, logician şi polemist redutabil. Mentor spiritual al Junimii şi membru fondator al Academiei Române, face rapid carieră, arzând etapele şi fiind decan, rector, deputat, ministru şi prim-ministru. Convins că societatea românească trebuie transformată radical, pe baze solide, combate vechea direcţie, punând în circulaţie cunoscuta teorie a formei fără fond, prin care propune o alternativă viabilă, bazată pe principii fundamentale: adevărul, binele şi frumosul. Pasionat, susţinându-şi cu tărie opiniile, nu are cum să evite conflictele, fiind atacat din toate direcţiile. Îşi înfruntă adversarii cu luciditate, recurgând, după caz, la cuvânt sau condei şi chiar la pistol. Tumultuoasă este şi viaţa lui sentimentală: deşi căsătorit (întâi cu Clara, apoi cu Ana), îl găsim mereu în căutarea unor experienţe noi, intrând în tot felul de încurcături amoroase. Olimpian în comportament, obsedat de imaginea publică, deopotrivă admirat şi invidiat, este măcinat de nelinişti şi îndoieli, care nu-i dau pace. Acompaniat în ultimii ani de viaţă de Olga, secretara-asistentă, suferind de o boală a inimii, Maiorescu se stinge în 1917.

„Încă din liceu am fost terorizată de matematică, pe care mereu am considerat-o o materie infamă şi nu înţelegeam sincer de ce era acceptată în programa de învăţământ. Şi, ca şi cum dificultatea materiei nu era suficientă, în faţa noastră trona profesoara – o femeie a cărei înfăţişare sobră nu făcea decât să-i reflecte sufletul. De fiecare dată, cu o voce lipsită de căldură, repeta ca pe-o dogmă: «Nu poţi fi medic, avocat, jurnalist sau actor bun dacă nu desluşeşti tainele acestei ştiinţe divine». Dar mie această «ştiinţă divină» îmi părea mai degrabă o zeitate crudă şi distantă, care cerea sacrificii de neînţeles. Aşadar, pentru primul meu personaj literar, care s-a bucurat imediat de un enorm succes, m-am inspirat de la profesoara mea de matematică, spaima a nenumărate generaţii de liceeni, care era ferm convinsă că lumea începe şi se sfârşeşte cu matematica. Era neînchipuit de exigentă, făcea adevărate crize de isterie la inepţiile unor elevi şi în special la ale mele, eu fiind, fără doar şi poate, o nulitate în lumea cifrelor. Concret, maiorul Tutovan. Prenumele, Minerva, divin. La fel ca materia, cum altfel? Cheia succesului mi-o pot lămuri doar parţial. Primo, că n-am fost singura terorizată, am fost mii – Doamne, păzeşte-ne somnul, o mai visez şi azi! E o răzbunare subtilă – se simte, nu-i aşa? – să faci din torţionarul din liceu un personaj literar caraghios, deşi cu mintea brici. Secundo, orice torţionar are nevoie de o victimă pe care să o destabilizeze şi să o alimenteze constant prin frică şi un nesfârşit complex de inferioritate. Dobrescu c’est moi!” Rodica OJOG-BRAŞOVEANU, supranumită de criticii vremii „Agatha Christie a României”, s-a născut pe 28 august 1939, într-o familie înstărită din Bucureşti. Primele clase le-a urmat la şcoala „Maison des Français”, iar în perioada 1948-1955 a făcut Liceul „Domniţa Ileana”. S-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, dar ca urmare a participării la protestele studenţilor de solidarizare cu mişcările revoluţionare din 1956, de la Budapesta, a fost arestată şi exmatriculată, fără dreptul de a se mai înscrie la orice altă facultate din ţară. Dintr-un capriciu existenţial, s-a căsătorit cu Bebe Gaşpar, un aristocrat neamţ, dar traiul la castel o plictisea şi nu-i domolea dorinţa de a fi din nou studentă. După divorţ, a intrat în câmpul muncii şi după un an de reabilitare la fabrica de medicamente „Galenica” i s-a permis să studieze din nou. S-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, iar drumurile între oraşul natal şi cel universitar au mijlocit întâlnirea cu marea sa iubire, Cosma Braşoveanu, care va fi şi cel ce o va îndemna să scrie. După terminarea studiilor, s-a înscris în Barou, unde a lucrat timp de şapte ani, dar fără prea mare tragere de inimă. În urma unei discuţii avute cu soţul său şi după un pariu de nerefuzat, Rodica Ojog-Braşoveanu a scris primul roman, Moartea semnează indescifrabil (1971). Procesul de creaţie şi succesul neaşteptat au determinat-o să renunţe la cariera de avocat şi să devină scriitoare cu normă întreagă. Cărţile ei s-au vândut atât de bine, încât şi-a putut permite o viaţă extravagantă, de lux şi excese. A reuşit să îşi reinventeze opera de fiecare dată şi doar pierderea lui Cosma Braşoveanu, omul care a crezut în potenţialul ei de scriitoare, a dat-o peste cap o vreme. Timp de 20 de ani, Rodica Ojog-Braşoveanu a trăit mai mult izolată de lume, în scris şi în amintiri. La 2 septembrie 2002, s-a stins din viaţă, la numai 63 de ani, în urma unor complicaţii la plămâni şi la inimă.

„Revista e un spectacol pentru toată lumea, de asta o iubesc. Nu trebuie să fii cult şi sensibil ca să o pricepi sau să ai şcoli înalte. Îmi place limbajul ei simplu şi direct. Cred că pentru oameni e important să le înţeleagă cineva necazurile şi să vorbească despre ele. Când râd şi fac haz de necaz pe scenă, le fac viaţa mai uşor de suportat. Cred că revistele pe care le facem noi sunt un fel de gazete vorbite, iar cupletele sunt ca nişte cronici. Cu cât sunt mai actuale şi mai pline de spirit, cu atât sunt mai bune. Poate pentru alţii pare o treabă neserioasă, dar mie îmi place că revista se ocupă de actualitate şi că orice om se poate regăsi în temele ei. Ştiu că teatrul de revistă nu e Shakespeare. Este numai istoria unei clipe. Dar când spun un cuplet şi văd oamenii că freamătă, simt că sunt viu şi că fac ceva folositor.” Născut pe 5 iulie 1880 la Vaslui, CONSTANTIN TĂNASE a arătat, de mic, talent de comedian. După ce vedea spectacole ale trupelor de teatru aflate în turneu, le juca în curtea casei sau în poiată, împreună cu o trupă alcătuită din câţiva prieteni. După terminarea liceului, a fost învăţător în Hârşoveni şi Curseşti, în apropiere de Vaslui. Deşi iubit de copii, a considerat că nu are vocaţie de învăţător şi s-a înrolat voluntar în armată, în Regimentul I Geniu din Bucureşti. A organizat primul teatru ostăşesc şi a ţinut spectacole pentru soldaţi în curtea regimentului. A intrat apoi la Conservator, la clasa de comedie, unde a studiat sub îndrumarea lui Constantin Nottara. A terminat studiile în 1905 şi a jucat în mai multe trupe de teatru particulare. A participat la campaniile armatei române din al Doilea Război Balcanic, apoi la Primul Război Mondial, în care a jucat spectacole pe front şi în spitale, pentru a ridica moralul trupelor şi al răniţilor. În 1919, împreună cu mai mulţi prieteni, a înfiinţat Teatrul de revistă Cărăbuş. Cupletele în care vorbea despre necazurile oamenilor simpli şi în care făcea glume pe seama tuturor politicienilor, curajul, spiritul de aventură, inteligenţa cu care şi-a condus teatrul l-au transformat în cel mai cunoscut şi mai iubit actor din România acelor vremuri. A preţuit foarte mult libertatea de a putea râde de oricine şi s-a confruntat atât cu cenzura dreptei, începând cu 1938, cât şi cu aceea a sovieticilor, imediat după 23 august 1944. A murit pe 29 august 1945, la şaizeci şi cinci de ani, în condiţii încă nu pe deplin elucidate.

„Lumea spiritelor pe care a văzut-o era una a animalelor fantastice, plină de simboluri cosmogonice şi sugestii ancestrale. Era chemarea spre traducere a necunoscutului prin pictură pe care o simţea de ceva timp. Mai mult ca niciodată, a înţeles că menirea lui de pictor depăşeşte reprezentarea realităţii. A recunoscut chemarea, contactul cu alte lumi. S-a întâlnit parcă cu un alt Victor Brauner, un Victor infinit, victorios, iluminator. S-a întâlnit cu sine, o parte ascunsă a sinelui. Sinele vrăjitor, sinele scrib, sinele care decodifică mistere. Sinele medium, permanent legat de lumea spiritelor.” Victor BRAUNER (15 iunie 1903, Piatra Neamţ – 12 martie 1966, Paris) a fost al treilea copil dintre cei şase ai lui Deborah şi Herman Brauner, o familie modernă de evrei din Piatra Neamţ. Copilăria şi adolescenţa şi le-a petrecut între Piatra Neamţ, Hamburg, Brăila, Viena, Fălticeni şi Bucureşti. A urmat cursurile Şcolii de Belle-Arte din Bucureşti, la care a renunţat ulterior în favoarea unei formări autodidacte, libere, în inima experimentului avangardist. Pornind de la interesele constructiviste din primii ani de creaţie, a experimentat apoi în direcţia căutărilor interioare suprarealiste. S-a regăsit în suprarealism şi a devenit un nume de referinţă al grupului internaţional. A deschis prima expoziţie personală în 1924, în tandem cu lansarea publicaţiei avangardiste 75HP, număr unic tipărit în condiţii grafice excepţionale. Stabilit în Franţa în 1930, l-a cunoscut pe Brâncuşi, care l-a iniţiat în arta fotografică. În decembrie 1934, a deschis prima expoziţie personală la Paris, coordonată de André Breton. Ulterior, artistul a devenit o figură cunoscută şi recunoscută a grupurilor de avangardă din Bucureşti şi Paris, cu o amplă activitate expoziţională. După perioada suprarealistă, şi-a îndreptat atenţia spre pictura simbolică, proprie, figurativă, de sorginte primitivă, mistică. Marcat de angoase existenţiale şi de o depresie profundă, s-a izolat treptat în propria artă. Lucrările sale sunt prezente în majoritatea marilor muzee ale lumii. Cea mai amplă colecţie de lucrări şi documente se află în prezent la Muzeul de Artă Modernă – Centrul Georges Pompidou.

„Îi plăceau supele, drese cu caşcaval tăiat mărunt, primit de la Braşov, de la Popazu, câte-o roată întreagă, alăturea de o lădiţă cu cincizeci de sticle de borviz. Şi vă dau cuvântul că nu l-am văzut bându-şi ocaua zilnică altfel decât aşa, înjumătăţită cu apă, şpriţer, cum se zice acum. Îşi turna la friptură, pe care-o voia bine rumenită, şi nu o dată s-a amestecat printre slugi, la bucătărie, dându-le la o parte dacă i se părea că au întors-o prea repede sau nu i-au zdrobit de-ajuns de mult piper deasupra. Îl întindea cu degetele în lungul cărnii fără să se uite măcar, căci ştia şi singur unde-i mai fraged muşchiul de berbec şi unde-i trebuie-nteţit gustul, picura ulei spălat cu vin alb şi-l apuca iarăşi în palme, domolindu-l. Nu încetam să mă minunez de îndemânarea lui şi cred că-i plăcea şi lui să fie văzut aşa, în toiul trebii, căci începea să îngâne un fel de cântec de leagăn, ceva de demult şi de altundeva, niciodată nu mi-am dat seama, şi din când în când trăgea cu ochiul spre mine şi-mi zicea «pe-aici nu se prea ştie socoteala îmbucăturii sănătoase, mai mult ştevie pe grătar», iar eu, nedus în lume, mă amuzam, căci mi se părea că-i numai o vorbă dintr-ale domnului Pann.” Anton Pann s-a născut la Sliven, în Bulgaria, în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea. Anul rămâne incert, dar mai multe probe conduc spre un destul de plauzibil 1796. După moartea tatălui, căldărar, familia pleacă la Chişinău. După 1812, îl vom regăsi la Bucureşti, unde mama, Tomaida, hotărăşte să se refugieze încă o dată din calea războiului. Aici îşi va începe Anton Pann cariera muzicală, ca psalt în strana mai multor biserici şi mai apoi ca profesor de cântări religioase, cu importante contribuţii, unele semnificative şi azi. Abia spre 1830, la Braşov, sub influenţa câtorva intelectuali ardeleni, îşi va descoperi cealaltă vocaţie, literară: un conglomerat, de fapt, din care nu lipsesc nici adaptările, nici traducerile, nici compilaţiile, nici împrumuturile, dar nici originalitatea. Va tipări, aşadar, masiv, fără alegere, deopotrivă cărţi liturgice şi compoziţii laice, ale lui şi ale altora. Aşa se face că un mare număr de proverbe, de povestioare înţelepte şi de cântece de lume ni s-au transmis prin mijlocirea lui, iar titluri ca Spitalul amorului ori Povestea vorbii au devenit ele însele folclor. Ce nu i se poate nega e uriaşul talent de „curatoriere”: a ştiut mai bine ca oricine în epocă să ia ce-i de luat şi să dea mai departe. Cu toate controversele, melodia imnului actual al României îi aparţine. Amestecată îi e şi viaţa sentimentală, cu trei mariaje dintre care cel de-al doilea intrat în legendă: răpeşte o tânără călugăriţă de la o mănăstire din Vâlcea şi fuge cu ea peste munţi. Caz complicat. Moare la 2 noiembrie 1854, în Bucureşti, în cartierul Lucaci.

„Cred că un scriitor trebuie mai degrabă să se adapteze la situaţii, la întâmplările din viaţa sa, să scoată din realitatea pe care o-ntâlneşte ce e mai bun, ce e demn de a rămâne în scris şi să-i convingă pe eventualii săi cititori de un oarecare adevăr al celor scrise. Nu sunt neapărat un adept al lui Taine şi Gherea, nu sunt un socialist din categoria unui Ion Nădejde, deşi adesea am fost asociat cu ei pentru că am cochetat cu foi precum Viaţa românească, Munca sau Contimporanul, am frecventat întâlniri socialiste şi am pledat cauza celor mulţi şi amărâţi. Eu chiar cred că mediul social în care un scriitor trăieşte îi influenţează decisiv scrisul, chiar cred că o operă literară reflectă în modul cel mai înalt tendinţele epocii în care a fost scrisă, chiar cred că o operă literară, ca orice operă de artă, trebuie să transmită valori morale şi spirituale care să servească umanitatea, să înalţe sufletul cititorilor sau măcar să-i înduioşeze sau să-i facă să se gândească la anumite aspecte din viaţă care, poate, seamănă cu ce li se întâmplă lor. Poate că arta nu e aşa de deterministă şi de pozitivistă cum cred unii, poate că ea nu trebuie pusă neapărat în slujba poporului precum ajutoarele sociale pentru nevoiaşi, ea e în esenţă o activitate imaginativă, iar imaginaţia a fost mereu desprinsă în mare parte de realitate. Tristeţe în artă, da, dar nu pesimism. Spirit şi ideal în artă, da, dar nu o metafizică total separată de lume. Imagini şi formule frumoase în artă, da, dar nu obscuritate şi frumuseţe de dragul frumuseţii.” Eugeniu P. Botez (Jean BART) a fost comandor de marină, profesor şi scriitor. Născut la 28 noiembrie 1874 în Burdujeni, Suceava, ca fiu al unui general, a copilărit la Iaşi. A absolvit Şcoala Fiilor de Militari, Şcoala de Ofiţeri de Artilerie, Geniu şi Marină din Bucureşti şi Şcoala de Aplicaţie a Sublocotenenţilor de Marină. A ocupat varii posturi specifice – căpitan de port, comisar maritim, comandant de şalupă fluvială, profesor suplinitor, ofiţer la bordul navei-şcoală Mircea şi responsabil la Depozitele Marinei. În 1912 a demisionat din marină, dar a fost remobilizat în Al Doilea Război Balcanic şi în Primul Război Mondial, unde a fost decorat şi avansat în grad. Din 1919, deşi a funcţionat în asociaţii marinăreşti, în presă şi în Ministerul Asistenţei Sociale, a încercat să se dedice numai literaturii. Membru al PEN Club România şi participant la delegaţii ale scriitorilor români la Paris şi Varşovia, a fost recunoscut ca expert în chestiuni legate de Dunăre şi Marea Neagră. În 1898 a semnat cu „Jean Bart” în Adevărul de joi schiţa „Moartea pilotului”. Din acel moment, a devenit autorul care a adus în literatura română lumea porturilor şi genuri precum schiţa marină, proza autobiografică şi reportajul de călătorie. Volumul Jurnal de bord. Schiţe marine din lumea porturilor (1901) i-a adus premiul Academiei Române (1903). Singurul său roman, Europolis (1933), a rămas drept o singulară cronică melancolică a Sulinei de odinioară. Eugeniu Botez a murit pe 12 mai 1933 în casa lui din Bucureşti, la numai 59 de ani.

„Mai erau apoi portretele de familie. Cele ale strămoşilor morţi de mult, la care se uita cu atenţie, de parcă aşa putea să-i cunoască, dar mai ales ca să observe linia şi culorile. Însă portretul bunicii Pulcheria din casa de la Hoiseşti, care o înfăţişa în plină frumuseţe şi tinereţe, l-a făcut să simtă că nu e suficient să vezi cu ochii. Că mai este ceva. Femeia bătrână, cu trăsături aspre şi severe, nu avea nimic din dulceaţa chipului pictat, care semăna mai degrabă cu mama. Dar mamei îi lipsea sclipirea din ochi, iar bunica Pulcheria n-o mai avea de mult. Unde dispăruse luminiţa aceea? Oare tabloul e o minciună? Sau poate ăsta e rolul unui tablou, să păstreze sclipirile de suflet care dispar. Astea erau lucruri prea complicate, pe care Toto le simţea mai degrabă decât le gândea. Mai târziu, criticii au observat că Theodor Pallady arareori pictează ochii femeilor, preferând să-i sugereze prin câteva tuşe. Poate că totul a pornit în faţa portretului care arăta o imagine de mult trecută, o privire de o clipă. Acolo, neştiută încă şi neclară, s-a născut în el dorinţa de a picta permanenţe, şi nu clipe.” Theodor Pallady se naşte la Iaşi, pe 11/24 aprilie 1871, primul din cei patru copii ai lui Iancu (Ion) Pallady şi ai Mariei Pallady, născută Cantacuzino. Prin ambii părinţi se trage din vechi familii boiereşti. Studiază ingineria la Bucureşti şi apoi la Dresda, unde ia şi lecţii particulare de pictură cu Ernst Erwin Oehme. Treptat, îşi pierde interesul pentru inginerie (nu şi pentru rigoarea desenului) şi, din 1889, se stabileşte la Paris pentru a studia pictura. Va frecventa întâi atelierul pictorului Edmond Aman-Jean, apoi, după ce este admis la École des Beaux-Arts, atelierul pictorului simbolist Gustave Moreau, unde va fi coleg cu Henri Matisse, cu care va rămâne prieten. Primele tablouri şi desene păstrează influenţa simbolistă, pe care o va părăsi treptat. După debutul din 1900, în cadrul Pavilionului României de la Expoziţia Universală de la Paris, va continua să picteze şi să deseneze mult, mai ales nuduri, naturi statice şi peisaje, şi să expună în ţară şi la Paris. Locuieşte la Paris până în aprilie 1940, când se întoarce la Bucureşti pentru o expoziţie şi nu mai reuşeşte să plece. Bombardamentele germane din august 1944 distrug 180 de tablouri şi desene pe care Pallady, din lipsa unui loc de depozitare, le ţinea la Muzeul Kalinderu. După război, regimul comunist nu-i mai permite să expună, fiind considerat „pictor de clasă”. Abia după 1950 va mai putea participa la expoziţii, iar în 1956 se organizează o retrospectivă la Muzeul de Artă al RPR şi va primi titlul de Maestru Emerit al Artei. Moare în noaptea de 16 august 1956, la Bucureşti.

„Furase o dată o privire de pe fereastră, la o vreme când îl ştia pe prinţ în altă parte, dar teancul gros de foi era acoperit cu o scriere necunoscută lui; nici măcar greceşte nu era, slove pe care Schlick le putea recunoaşte, chiar dacă nu le putea citi. Nu era el omul care să-şi piardă vremea cu catastife şi scrieri necunoscute, aşa că n-ar fi ştiut să spună ce îl împinsese să se caţăre pe pervaz şi să răsfoiască prin teancul de foi. În marginea lor, din loc în loc erau zugrăvite cu trăsături gingaşe şi limpezi înfăţişări de vietăţi: o vidră ridicată în două labe, un corb cu aripile larg deschise, un pardos fioros, un elefant cu trompa ridicată, o mulţime de peşti. Aşadar, prinţul era un cărturar, care se îndeletnicea cu vietăţile de pe pământ, din aer şi din apă, îşi zise Schlick, dându-se jos de pe pervaz şi pierzându-şi orice curiozitate faţă de îndeletnicirile prinţului.” Dimitrie Cantemir (1673-1723), om de stat şi prolific om de litere, a fost domn al Moldovei (martie-aprilie 1693 şi 1710-1711) şi una din cele mai strălucite figuri ale iluminismului european. Victoria austriacă asupra turcilor în bătălia de la Zenta (1697) l-a încredinţat că Imperiul Otoman se afla în pragul declinului; ca atare, în războiul ruso-turc din 1710-1711 a trecut de partea lui Petru cel Mare. În urma victoriei otomane în bătălia de la Stănileşti (1711) s-a refugiat în Rusia, unde şi-a petrecut tot restul vieţii, ca apropiat şi mai apoi senator al ţarului. În exil şi-a scris cea mai mare parte a operei: monumentala Istorie a Imperiului Otoman, care a rămas până la mijlocul secolului al XIX-lea opera de referinţă pe acest subiect în istoriografia europeană, Descrierea Moldovei, scrisă la cererea Academiei de Ştiinţe de la Berlin, al cărei membru era, sau Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. Vasta sa operă acoperă domenii variate: a fost istoric şi filosof, etnograf şi lingvist, compozitor şi muzicolog, dar şi autorul celui dintâi roman din literatura română, Istoria ieroglifică. Vorbea şi scria în unsprezece limbi şi a fost unul din primii orientalişti europeni. Cu deosebire însemnat este tratatul său de teorie a muzicii otomane, care cuprinde şi piese muzicale tradiţionale şi contemporane lui, pentru transcrierea cărora a elaborat un sistem propriu de notare muzicală derivat din alfabetul arab, primul de acest fel din cultura otomană.

„Lilica mi-a cerut să-i duc un condei, cerneală şi un teanc de hârtii lângă pat, zicând că încă mai avea mult de lucru şi nu ştia cât timp îi mai rămăsese. Degeaba am rugat-o să se odihnească. I-am făcut pe plac, trebuia să evităm supărările cu orice preţ. Am lăsat-o privind pe fereastră, spre grădina ei, arămită de toamnă, şi spre cei câţiva butuci de vie, rămaşi neculeşi. Iulia, cu lacrimi şiroindu-i pe obraji, aprindea lumânare după lumânare. Trei ceasuri mai târziu, am auzit un geamăt, am fugit în odaia fetei. Sub ochii noştri îngroziţi, şi-a dat ultima suflare. Lumina i s-a stins. Şi mie îmi era atât de groază de întuneric.” Tadeu Hâjdeu se naşte pe 26 februarie 1838 la Cristineşti (Ucraina de astăzi) într-o familie de cărturari. În primii ani este dăscălit acasă şi la mai multe şcoli din Podolia şi Volînia, unde predă tatăl său. Se înscrie la liceul de băieţi din Chişinău, apoi la Facultatea de Drept a Universităţii din Harkov. Ca urmare a faptului că îşi rupe paşaportul rusesc şi îl trimite la Consulat, este judecat în lipsă, dezmoştenit de drepturile asupra posesiunilor basarabene şi condamnat la exil în Siberia. După ce se stabileşte la Iaşi, lucrează ca bibliotecar şi profesor de istorie, geografie şi statistică şi îşi schimbă numele în Bogdan Petriceicu Hasdeu. Din cauza unui scandal soldat cu un răsunător proces de presă, îşi pierde posturile. Se mută în Bucureşti, unde activează ca membru al Comisiei moşiilor mănăstireşti. Pe lângă munca la monumentalele proiecte istorice şi lingvistice, scrie poezii, fabule politice, schiţe satirice, piese de teatru şi romane istorice şi fondează mai multe ziare şi reviste, printre care România, Foiţa de istorie şi literatură, Lumina, Satyrul, Columna lui Traian, Revista nouă. Este ales deputat în două rânduri. Bănuit că s-ar fi implicat în Republica de la Ploieşti, în 1870 este arestat şi închis la Văcăreşti timp de nouă zile. În 1876 este numit director al Arhivelor Statului, iar un an mai târziu este primit în Societatea Academică Română. În 1888, fiica sa, Iulia, studentă la Sorbona, moare de tuberculoză, iar Hasdeu devine un adept înfocat al spiritismului. Fire polemică şi personalitate controversată, una dintre cele mai impresionante minţi ale epocii sale, Bogdan Petriceicu Hasdeu moare în 1907, singur, în Castelul din Câmpina.

„Mă acuză unii şi alţii că nu sunt «modest». Sunt modest, dar nu în accepţiunea comună şi limitată. Sunt conştient de înzestrarea mea poetică, sunt conştient că poemele mele sunt mult mai bune decât ale multora şi sunt conştient că am un scop în viaţă pe care cei mai mulţi nu îl au. Asta nu mă poate face modest aşa cum îşi imaginează ei. E o prostie să fii modest în faţa proştilor. Dar sunt modest pentru că îmi cunosc limitele, chiar dacă sunt mult peste ale altora, ele există. Sunt modest pentru că îmi cunosc locul şi rolul în societate. Sunt modest pentru că nu cer şi nu mă aştept niciodată la ceva nemeritat. Sunt modest pentru că nu urmăresc mărire, ci valoare, nu câştig, ci calitate. Sunt modest şi recunosc talentul, măreţia, valoarea altora, mulţi, la fel de buni sau mai buni decât mine. Sunt modest pentru că urmăresc să fac doar binele şi generozitatea e forma mea de modestie. Nu voi fi însă niciodată modest, adică supus, în faţa nedreptăţii, a mitocăniei, a lipsei de valoare, a semidocţilor, a oportuniştilor, a înfumuraţilor, a dogmaticilor, a trădătorilor, dictatorilor, călăilor şi limitaţilor cu pretenţii de genii.” Nicolae Labiş s-a născut pe 2 decembrie 1935 într-o familie de învăţători, în Poiana Mărului, Mălini, Suceava. A fost un copil precoce, care citea de la cinci ani şi era interesat de teatru. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu tatăl plecat pe front, familia s-a refugiat lângă Câmpulung-Muscel, unde a trecut prin greutăţi care aveau să influenţeze decisiv parcursul artistic al viitorului scriitor. În special foametea pe care au îndurat-o şi după revenirea tatălui şi întoarcerea în Moldova, în 1945, şi-a lăsat amprenta asupra modului său de gândire. Aceasta a fost şi perioada în care a început să scrie versuri. A studiat la Fălticeni şi la Iaşi, unde s-a remarcat printr-un talent poetic deja evident, prin cultura generală vastă, dar şi printr-o atitudine rebelă şi dârză, care avea să-l însoţească până la final. A publicat în reviste şi a obţinut rezultate şcolare remarcabile. La 15 septembrie 1952, a început să frecventeze cursurile Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu” din Bucureşti, o instituţie experimentală desfiinţată în 1955. Acolo a legat primele prietenii literare durabile şi s-a impus în scurt timp ca una dintre vocile poetice cele mai puternice şi mai autentice ale epocii sale. A fost o perioadă dificilă, marcată de o serie de conflicte făţişe pe care le-a avut cu reprezentanţi de marcă ai proletcultismului şi ai gândirii politice de partid. În 1955 s-a înscris la cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti, de unde a fost exmatriculat din cauza absenţelor. În 1956 a publicat primele două cărţi, Puiul de cerb (o carte pentru copii) şi Primele iubiri (pe care o considera adevăratul său debut). Totodată a lăsat editurii, în formă aproape finală, volumul Lupta cu inerţia, după ce revenise de mai multe ori asupra lui, fiind cenzurat masiv. A murit în decembrie 1956, după o spitalizare de câteva zile în urma unui accident de tramvai, petrecut în condiţii neelucidate, asupra căruia planează suspiciuni şi controverse nerezolvate nici în ziua de azi.

„Marin contempla de pe băncuţa din curtea bisericii gândul acesta al iubirilor împrăştiate pe faţa Pământului care se învârtea prin spaţiu cu o viteză uriaşă, dar în acelaşi timp cu o delicateţe ce le-ar fi permis oamenilor să îşi ducă iubirile în linişte şi pace. Cu toate astea, oamenii îşi trăiau vieţile ca şi când nu ar fi fost pământeni, ci nişte dumnezei războinici care trăiesc la infinit. El însuşi avea această impresie despre sine că, în ciuda ipohondriei şi a anxietăţilor care se înmulţeau, se comporta ca un zeu războinic şi morocănos. Îi lipsea iubirea.” Marin Preda (1922-1980) s-a născut în comuna Siliştea-Gumeşti din Teleorman, în familia lui Tudor Călăraşu şi a Joiţei Preda (al cărei nume îl va purta). A arătat încă de copil dragoste de carte şi, după multe rugăminţi şi stăruinţe, i-a smuls mamei promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la „şcoala de învăţători”. În 1937, a părăsit satul natal pentru a-şi continua studiile la Şcoala Normală din Abrud, apoi la cea din Cristur-Odorhei. În urma Dictatului de la Viena, a fost repartizat la o şcoală similară din Bucureşti, unde a asistat în ianuarie 1941 la rebeliunea legionară şi la reprimarea ei, pe care le va descrie mai târziu în Delirul şi Viaţa ca o pradă. Şi-a găsit un post de corector la ziarul Timpul, unde a debutat în 1942 cu schiţa „Pârlitu’”. A luat parte la câteva şedinţe ale cenaclului Sburătorul, unde nuvela sa „Calul” a produs o vie impresie. Aceasta avea să fie inclusă în volumul său de debut, Întâlnirea din pământuri, apărut în 1948. Primul volum al Moromeţilor, scris între 1949 şi 1955 şi finisat împreună cu poeta Aurora Cornu (care va fi prima lui soţie), i-a adus consacrarea. În 1968 a devenit vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 director al Editurii Cartea Românească, pe care o va conduce până la moarte. În 1975 i-a apărut romanul Delirul, iar în 1977 Viaţa ca o pradă, amplu roman autobiografic. Ultima sa carte, Cel mai iubit dintre pământeni (1980), a fost percepută imediat după apariţie ca o critică îndrăzneaţă la adresa regimului comunist şi retrasă din librării după câteva săptămâni. Pe 16 mai în acelaşi an, Preda a fost găsit fără viaţă în camera sa din vila de creaţie a scriitorilor de la Mogoşoaia. Dispariţia lui fulgerătoare a iscat multe controverse, una dintre ipotezele intens vehiculate în epocă fiind cea a crimei politice.