Universul lui Radu Afrim

Ultima vară de pace” este o cronică scenică lucidă și poetică despre o generație prinsă între crize succesive, idealuri frânte și o nevoie profundă de refugiu uman și simbolic. Într-o lume marcată de ură, populism și frica de război, unde ordinea socială se clatină, câteva personaje din generația tânără, aflată în pragul unei crize existențiale, caută adăpost în inima unei păduri. Acțiunea se desfășoară într-o cazemată de la marginea acestei păduri, unde un grup de prieteni se refugiază în ziua alegerilor generale, cuprins de anxietăți legate de rezultatul votului și de viitorul Europei. Aici, în acest spațiu izolat, ei rememorează trecutul, își împărtășesc temerile și visurile și încearcă să înțeleagă ce sens mai are prietenia lor într-o lume tot mai polarizată. Suspendate între trecut și un posibil viitor, personajele înfruntă nu doar natura, ci și propriile vulnerabilități.

Include textele: „Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale” de Adriana Bittel, ”Variabila Dostoievski” de Bogdan Răileanu, ”Țâțe” de Doina Ruști. Când Radu Afrim se joacă, îți dorești să fii acolo, să vezi ce rezultă: o afrimiadă sau o afrimedie, o pendulare ce te ține cu sufletul la gură între situații absurde, replici de un comic bizar și poezie până la lacrimi. Afrim aproape că inventează o nouă specie dramatică, mizând pe elementul surpriză care țâșnește de peste tot – din text, din actorie, din decor, din recuzită, din costume și din muzică. „Uneori oleacă de kitsch te ține pe loc dacă simți că ai luat-o cu mult înaintea semenilor tăi, ca aspirații și idealuri.” – este o frază din scenariul lui Afrim care poate reprezenta una dintre cheile de receptare ale (auto)ironiei ludice ce a generat acest spectacol. Cu umor dureros, vizează, lucid, așa cum prin întreaga lui operă teatrală și-a obișnuit spectatorii, toate intoleranțele vremurilor noastre.

O casă plină de peisaje și naturi moarte. O casă ale cărei ferestre uriașe oferă o priveliște spre memento-urile comunismului: blocurile. O casă în care melancolia și iluziile aparent reale coexistă. O casă care așteaptă să fie demolată… Povestea, în care textele rostite, gândurile, succesiunea de evenimente și emoții se întrepătrund, se desfășoară în Casa Both dintr-un mic oraș transilvănean, în perioada cuprinsă între iarna anului 1983 și primăvara anului 1984. Surorile Both, Etelka și Ida, sunt artiste amatoare care copiază tablouri din cărți poștale cu picturi. În ultimii 11 ani, Radu Afrim a devenit un creator definitoriu al Companiei Tompa Miklós a Teatrului Național Târgu-Mureș. De-a lungul timpului, a semnat mai multe spectacole apreciate de critică și îndrăgite de publicul târgumureșean, precum Tihna, Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte, Grand Hotel Pasărea Retro, Castingul dracului, Beție sau Sensul vieții Emmei, putând fi astfel considerat aproape un regizor „de casă” al Teatrului Național Târgu-Mureș. Cel mai recent spectacol al său, Casa dintre blocuri, este o premieră absolută, textul fiind scris de către regizor special pentru această Companie.

„Spectacolul este despre tandrețe, despre regretul că, într-o zi, ea va rămâne a nimănui, gonind speriată și orfană pe străzi, fără un act de identitate, fără mod de întrebuințare. Inutilă.” Radu Afrim „Când încep să scriu o piesă, las imaginația să curgă, fără a avea o idee clară despre ce se va întâmpla cu personajele mele. Nu scriu despre evenimentele din propria mea viață. Creez ficțiuni și lucrez cu grijă asupra limbajului, într-un mod intuitiv, așteptând să apară ceva important. Ceea ce este fascinant când scrii pentru teatru este modul în care materialul se transformă. La început, este un text literar. Apoi, un regizor preia textul, creând o nouă operă artistică. Piesele pe care le-am scris sunt mai vii decât proza. Peste romanele și colecția mea de povestiri începe să se aștearnă praful. În teatru există mult mai mult joc. Un sentiment devine un gând, care devine un cuvânt rostit. Cuvintele au putere.” (interviu realizat de Finn Skaderud pe tema Suntem fericiți astăzi?, Oslo, 2022) Arne Lygre

O mamă singură este vizitată în fiecare zi de fiica sa venită de departe. În pragul nebuniei și a disperării, mama este chinuită de regrete și de remușcările alegerilor ei. Într-o lume plină de amintiri, personajele se luptă să găsească alinare și consolare prin puterea memoriilor. „M-aș grăbi puțin dacă aș spune că sunt trei spectacole în unul singur (pentru că aș putea la fel de bine să susțin că sunt), dacă Afrim nu le-ar fi cusut incredibil narativul cu unul dintre cele mai frumoase fire roșii din urzeala fascinantă a spectacularului, ce le-a legat fedeleș și le traversează teatral dramaticul, vizualul și acusticul (cum numai un mare creator știe să o facă) printr-o nouă descoperire, investită cu maximum de semnificații declamative: Andrei Pleșa. Râsetul de copil și vocea de înger care umple interstițialul fiecărui organ de simț amuțit de tragismele poveștilor (excelentă voce, încă îl mai țin în timpane după trei zile de la a doua vizionare a spectacolului, traversat acustic în memoria mea de prelucrările reușite vocal din același apel disperat de înțelegere a singurătății între răsăritul cu A-ha și scuturarea de boală cu Depeche Mode), din una și aceeași mare nevoie de dragoste a fiecăruia dintre noi, ce a căpătat dintr-o dată chipul candid al acestui tânăr actor, care interpretează ingenuu fiul în prima poveste și ne bântuie în chip de martor în celelalte două.” – Luciana Antohi, blog: Eu uit, tu exiști, el/ea își amintește: „TRILOGIA MEMORIEI”. Conjugarea verbelor neuitării în estuarul iubirii lui Radu Afrim. 29 aprilie, 2024 „Trilogia memoriei marchează debutul în scenografie (secțiunea decoruri) al lui Radu Afrim. La 55 de ani! Faimosul (e puțin & incomplet spus) regizor (idem) propune, alături de Daniel Nae, un spațiu de joc halucinant. Cei aproape 140 de spectatori sunt distribuiți pe gradene distribuite în trei tribune care formează, pe scena Sălii Amza Pellea, o potcoavă / un U. În mijloc, un râu cu ape tulburi. La stânga și la dreapta, pământ, stânci, stufăriș, câteva veioze cu picior înalt, o casă în miniatură, o chitară, un pick-up, un glob pământesc, un vinil, o minge de fotbal, o pereche de chei, alte obiecte. Parte din ele ajung în apă, altele sunt ascunse / dezgropate din țărână. În înalturi, reflectoare care, după caz, baleiază, focalizează, oferă intimitate, dezvăluie (lighting design: Radu Afrim și Ștefăniță Rezeanu). Din adâncurile uriașei scene craiovene, sosesc, la momente-cheie, valuri de fum ce cuprind totul”. (Mihai Brezeanu, (Non)-Sensuri giratorii – Trilogia memoriei și Părinți), Liternet, aprilie 2024 „În același timp, „Trilogia memoriei” e actorie dusă la inefabil, grație celor șapte fantastici Claudiu Mihail, Romaniţa Ionescu, Alex Calangiu, Vlad Udrescu, Raluca Păun, Ramona Drăgulescu, Mihai Andrei Pleșa. În coordonarea regizorului, secvențele de dragoste dintre personajele interpretate de Vlad Udrescu și de Alex Calangiu sunt cele mai puternice văzute pe scenele românești ale stagiunii, pendulând cu dezinvoltură între râs și tragedie fără să cadă în ridicol. Risc să compar mere cu pere, dar după ce i-am văzut recent pe Vlad Udrescu în „câine cu om. câine fără om” și pe Alex Calangiu în „Libertate”, am crezut că asistasem la niște piscuri personale. În „Trilogia memoriei”, împreună și separat, ambii le-au depășit lejer.” – Horia Ghibuțiu, „De văzut, de gândit de memorat”, Blog de ziarist, 28 aprilie 2024

“Viața ca un loc de joacă Un fiu își aduce acasă de la azil tatăl aflat pe moarte. Fosta soție îl roagă să-i recupereze cățelul luat ostatic de actualul ei iubit, iar peste toate acestea umbra unui secret din urmă cu mulți ani. Cred că e un spectacol despre multe despărțiri: despărțirea dintre soți și iubiți, dintre părinți și copii, dintre o generație și alta, despărțirea de trecut, de speranțe, și, de ce nu, despărțirea chiar de viitor. Toate acestea cu o supradoză de umor. Stând la masă cu Radu Afrim și cu actorii, fiecare apucând dialoguri, descrieri, monologuri din roman… probându-le parcă, așa cum ai proba haine într-un butic, am trăit pe viu această fantastică experiență: să vezi cum se transformă cuvintele tale în gesturi, priviri, râsete, lacrimi. Te simți cumva dumnezeu, dar un dumnezeu care face pe el de frică: „Fuck, dacă nu iese lumea așa cum vreau?” Ne-am putea imagina experiența acestui spectacol ca un loc de joacă unde sunt moartea, sexualitatea, nostalgiile adolescenței și ale tinereții, speranțele… un joc când candid și naiv, când crud, înspăimântător.” Mihai Radu Cunoscut jurnalist de satiră (sunt de notorietate colaborările sale cu săptămânalul „Cațavencii” și cu emisiunea „Starea nației”), în romanele sale, Mihai Radu rămâne același profesionist al sarcasmului și lucidității pe care îl întâlnim în articolele sale de presă. Ultimul său roman, „Repetiție pentru o lume mai bună”, apărut la Editura Polirom în 2022, este romanul unei crize. O criză generalizată, o Matrioșka de crize, cum declara autorul într-un interviu, care se resimt la nivel moral, politic, ecologic, civilizațional. O istorie despre o familie românească obișnuită, plasată în Bucureștiul de azi, dar atât de definitorie pentru întreaga civilizație occidentală a momentului. În centrul acestei istorii, Paul, protagonistul, este un bărbat de vârstă mijlocie, cinic, dezabuzat, fără relații sociale semnificative, căruia sfârșitul iminent al tatălui nu pare să-i provoace multă tristețe. Atracția pe care „Repetiție pentru o lume mai bună” o exercită asupra cititorilor este portretul radical minimalist, dezgolit și incomod, pe care Mihai Radu îl face societății actuale, este reflecția critică pe care o oferă asupra destinului umanității, reprezentată de sentimentul de solitudine și derută al omului contemporan. O satiră care abundă în umor negru și sarcasm, o poveste despre fiecare dintre noi.

O meditaţie poetică despre viaţă, având ca sursă de inspiraţie poezia însăşi, dar şi natura, spectacolul IERBAR prezintă o perspectivă inedită – filtrată prin sensibilitatea artistică inconfundabilă a lui Radu Afrim – asupra trecerii timpului într-un cadru în care coexistă cupluri tinere, cupluri de vârstă medie, dar şi cupluri în vârstă. Acestea se află în faze existenţiale diferite, dar fragilitatea, dorinţa de iubire şi de comuniune, precum şi conştiinţa că totul e efemer le impregnează fiecare gest şi acţiune. În freamătul nesfârşit al naturii putem distinge, la scară micro, caracterul infinit al universului macro care ne întâmpină cu răsărituri, apusuri şi stele, un univers deopotrivă familiar şi misterios-fascinant, de care suntem, în esenţă, inseparabili. IERBAR e o experienţă teatrală multisenzorială, dar şi una interioară, o călătorie în care magicul însoţeşte concretul aşa cum, atunci când respirăm în ger, nu putem opri şuvoaiele de aburi să ne încadreze volatil chipurile.

După marele succes cu „Pădurea spânzuraților” de la finalul anului 2018, Radu Afrim revine la TNB cu „Trei surori”- un scenariu (ne)firesc de liber după Cehov. E știut faptul că Afrim pune rar în scenă dramaturgie clasică, preferând texte contemporane sau scenarii proprii. Atunci când însă o face, propune modernizări extrem de personale și incitante, cu un puternic impact asupra spectatorilor. Lumile recreate de el după texte clasice au stârnit controverse, au deranjat chiar, dar spectacolele sale nu au lăsat pe nimeni indiferent. Radu Afrim provoacă din nou publicul, oferind un remix al unei piese clasice, o revitalizare halucinantă și extrem de actuală a unei povești spuse de sute de ori, un spectacol puternic, original și șocant care, la fel ca toate creațiile marca Afrim, îi va scoate pe spectatori din zona lor de confort. Departe de montările în care spiritul Rusiei e redat prin clişee, „Trei surori” de Radu Afrim propune o viziune suprarealistă, amestec de absurd, comic, grotesc, dar și de profundă sensibilitate, care plasează povestea celor trei surori în România zilelor noastre. În noul său spectacol de la TNB, Afrim creează un univers care se mulează pe receptivitatea publicului contemporan, cu trimiteri evidente la actualitate, dar care se integrează atât de bine în lumea imaginată de Cehov în urmă cu peste 100 de ani. „Trei surori” de la TNB nu este o montare „cehoviană” în sensul consacrat al termenului, ci oferă o viziune distinctă, recognoscibilă, în stilul care l-a impus pe Radu Afrim drept unul dintre cei mai neconvenționali și mai talentați regizori de teatru din România. Spectacolul se bucură de o distribuție alcătuită din unii dintre cei mai cunoscuți actori ai momentului și este realizat în colaborare cu o echipă de artiști inovatori, cu care Afrim colaborează în mod constant (Irina Moscu – scenografie, Andrei Cozlac – video design, Călin Țopa - sound design).

Un spectacol despre apropierea dintre oameni. Despre distanțele dintre noi care cresc și descresc odată cu fiecare alegere, cu fiecare vis, cu fiecare nouă întâlnire. Un spectacol despre relațiile dintre părinți și copii, aflate în permanentă schimbare. Un spectacol care radiografiază una dintre cele mai dureroase realități ale zilelor noastre: migrația. Un spectacol care vorbește despre plecările la muncă în străinătate și despre dezechilibrele pe care acestea pot să le provoace. Despre adevăr și minciună, despre singurătate și dragoste. Și despre cum toate acestea se află la doar câțiva oameni distanță de tine. Spectacolul este o coproducție TNB — Centrul Cultural „George Coșbuc" Bistrița

După proză feminină contemporană de: Ștefania Mihalache, Anca Vieru, Lorina Bălteanu, Ruxandra Burcescu, Lavinica Mitu, Simona Popescu „Spectacolul lui Radu Afrim e un amplu poem al momentelor ratate, al existențelor secționate, al disparițiilor de tot felul, al hăurilor care se cască tot mai neliniștitor…. Așadar, o poveste despre om, despre timp și despre fragilitate.” Nicoleta Munteanu „E un joc de care nu mă mai satur, jocul ăsta în care pun laolaltă texte ieșite din talentul unor scriitori care – aparent – nu au nimic în comun. Am primit multe texte în care apărea dispariția. Apărea și dispărea. Am rămas la textele în care dispariția persistă. Am stat cu actorii zile lungi la sortat de proză scurtă. Acum suntem posesorii unei colecții de dispariții. Cele mai frumoase dispariții. Cine are nevoie de ea? De la cea mai sumbră dispariție (viața unei fetițe într-un sat din nord-estul României) până la cea mai absurd-datată (dispariția unor pipote ceaușiste în burta unor cetățene) antologia pe care o alcătuim sub ochii spectatorilor poate să anticipeze, să provoace nostalgii, poate să bântuie și poate să-i descurajeze pe fanii palpabilului când li se spune că doar amintirea ne salvează de la dispariție.” Radu Afrim

„Destructurat, imprevizibil, Masaj e lumea în care nu poate fi distinsă cu precizie consistența personajului, e o lume direcționată imprecis de o acțiune pulverizată, ca în orice text postmodern lipsit de epicentru, deviat de la mytos, recompus din fragmente care, aduse împreună, configurează un corp nou, hibrid, în continuă anamorfoză. O cameră de masaj e o zonă între real și ireal, dintre uman și artificial, în care personajul Maseurului este și replică a Călăuzei, a lui Mefisto sau a lui Freud. Depinde din ce parte privim. Fiindcă piesa este o invitație la exersarea actului privirii în teatru, ca printr-un caleidoscop, oferindu-ți, ție spectatorule, imagini intercalate, comice, grotești, triviale, vaporoase. Fantasme.” Ioana Petcu, lector univ. dr. la Universitatea de Arte „George Enescu” Iași