ART /pocket

Există poeți care fac retrospecție și spun că le e imposibil să nu scrie politic. Alții simt nevoia de a scrie despre istoria propriei minți. Iarăși alții însă simt că asta nu le-ar face cinste și preferă să gândească în tăcere un timp. Ani întregi, dacă trebuie. „Hai, nu vorbi prostii“, își spun aceștia. „A privi compulsiv la tot ce mișcă e tot ce pot face“, spune Andrei. „Dar s-ar putea să mă înșel“, trage el concluzia mai mereu. „Panoul din fața minții este o limită a spațiului pe care o pot explora“ e o idee pe care aș vrea s-o invoc cu regularitate. – Gabi Eftimie Ascunzându-ne de noi și întâlnindu-ne în fluiditatea și rupturile poemelor lui Andrei Doboș, absorbim scintilațiile texturilor și absențelor care sunt și ale lui, și ale noastre. Nu sunt lucruri pe care le știm, ci la care – de obicei – rezistăm. În poezia română contemporană nu am văzut pe nimeni altcineva care să aibă curajul să caute un limbaj adecvat pentru toate aceste straturi – și deschiderea să le țină pe toate împreună într-un samadhi poetic. – Alexandru Cosmescu

Văd poezia adevărată ca pe un limbaj eliptic despre omenire, dar care, odată descifrat, ne poate spune întreaga poveste. Este exact cazul Însemnărilor… Ancăi-Ioana Câdă, un volum despre memorie și mitologie urbană și rurală, despre mentalități, despre frică și puterea care o înăbușă, despre ce mai poate rămâne uman după ce toate rezervele de înțelegere și răbdare s-au terminat. O carte din care e de învățat, cu râs și cu plâns, cu asumare. – Cosmin Perța Însemnări pe tivul fustei e un demers poetic introspectiv generând un epic spectaculos, cu stații biografice necesare. Un discurs despre sine executat cu mână sigură, presărat atent cu referințe juridice (profesia autoarei) și autoironie, dublat de unul al genealogiei femeilor din propria familie, al surorității, al cărui ton critic este modulat – paradoxal sau nu – de blândețe și respect. „You’re one of the only people who knows how to suffer without making others feel guilty about it“, iată o replică din filmul The Room Next Door al lui Pedro Almodóvar care poeziei Ancăi îi vine mănușă. – Mina Decu Manuscrisul cărții a câștigat Premiul „Budila Express“ la ediția a XI-a a Concursului „Alexandru Mușina“ pentru debut în poezie, organizat de Facultatea de Litere a Universității „Transilvania“ din Brașov, în parteneriat cu editurile Aula și Tracus Arte.

Noul volum de poeme al Ancăi Zaharia e un strigăt de disperare în fața absurdităților și inechităților prezentului, precum și o (nouă) tentativă de împăcare cu sine. Un sine reactiv în fața unei lumi ipocrite și meschine. În fața suferințelor personale, a cruzimilor pe care generații de copii și femei le îndură în tăcere și a trenului istoriei care trece încăpățânat prin haltele greșite, Anca Zaharia își imaginează Pământul Plath. Vocea oscilează între recunoștință față de eroine anonime și furie împotriva patriarhatului; între nevoia de izolare și tânjirea după iubire; între chestionarea poeziei și convingerea că un vers puternic poate vindeca. Dacă e adevărat că „poți să fii nefericit oriunde te-ai afla“, Pământul Plath e locul unde, măcar pentru o clipă, am simțit că nefericirea capătă sens. – Ruxandra Gîdei (4fără15) Pământul Plath e cea mai bună carte de poezie a Ancăi Zaharia. Avem și aici, ca și în cele precedente, un eu feminin debordând de energii plathiene („pot trăi o veșnicie în timp ce mă autodizolv“), unul profund maturizat, controlat discret. Lucrat minuțios, volumul mizează pe poezii asupra cărora autoarea a revenit de mai multe ori – cu baioneta, lupa sau memoria. Dar – cel mai important – fără vreun truc anestezic, întrucât, o spune tot ea, „e posibil să nu vezi toate astea dacă îți iei pastilele“. Anca vrea să simtă, să trăiască și să înțeleagă totul, și nu oricum, ci pe propria răspundere, cu toate riscurile trecerii pe pământul acesta atât de rotund. – Mihail Vakulovski

Discursul poetic al lui Marius Aldea din Maruth este al unui șaman autentic: incantația lui e menită să te hipnotizeze, purtându-te într-un microcosmos deopotrivă duios și abraziv, straniu și familiar, suprarealist. De la un volum la altul, farmecul poeziei lui Marius Aldea sporește, ajungând să înglobeze spaime și revelații tot mai acaparante. Fostul rapsod din tărâmul moroilor este azi un ditai șamanul. Fostele sale tripuri lirice au devenit călătorii spirituale care învăluie, transportă și transformă. Am citit Maruth în transă, cu senzația clară a unei opere de căpătâi. – Florin Dumitrescu Nu că mi-ar plăcea să fiu, vreau musai să fiu cineva, oricine, o umbră, o voce, o tăcere, o prezență, un prieten, un bunic, un tată din poveștile lui Marius. Și mi-aș trece asta în CV, atât de multă încredere am în forța cântecului devastator (simt că aș comite o mare necinste numindu-l, simplu, volum de poezii) care a ajuns să se cheme frumos, ca o incantație, Maruth. – Vlad Drăgoi

Cu fiecare pagină, Até (o educație) câștigă portanță, densitate, luminozitate. Ca o dronă-cefalopodă în zbor, cu o trenă de tentacule fosforescente: viețile pedagogilor & elevilor, părinților & copiilor, partenerilor din cuplu antrenați (happy together) să devină NIMIC. E puterea unei femei de a supraviețui & seduce (fără să vrea neapărat asta) prin poveștile pe care și/ni le spune. Locul unde se întâlnesc – neforțat, dar spectaculos – Svetlana Alexievici, Mariana Marin, Ileana Zubașcu cu Traian T. Coșovei și Delmore Schwartz. – Ștefan Manasia Un impetuos monolog adresat, în care locvacitatea „vocilor recalcitrante“ se focalizează nu atât revanșard, ca în majoritatea volumelor anterioare ale Olgăi Ștefan, cât ironic-compensator. Descântec pentru „sinele meu rezidual“, dar și control al traumei prin deriziune. Un flux discursiv care denunță deopotrivă traumele identitare și servituțile educației resimțite ca forme de oprimare instituționalizată. Domesticirea, aparentă doar, a lui Até, otrăvirea și vindecarea temporară prin adâncirea în autoiluzie, prin mitridatism. Dezabuzarea tradusă în acuratețe stilistică. – Laura Francisca Pavel

Aleksandar Stoicovici pune capăt tăcerii, pe care și-a impus-o după fuleul de la începutul deceniului trecut, cu un volum ce păstrează principalele trăsături ale poeziei sale: nostalgie, discreție, rigorism al expresiei, anxietăți tratate low-key, un acut simț al observației lucrurilor și evenimentelor mărunte ale existenței, într-un discurs post-biografist care integrează cu suplețe scepticismul, monotonia și sentimentul precarității în scenarii minimale cu o amprentă confesivă epurată de orice ar putea părea extravagant sau ostentativ. Habitat-ul său e pândit în permanență de o primejdie fără nume, însă nu din mijlocul unui asediu vine confesiunea sa, nici din placiditate sau abandonul de sine, ci dintr-o atitudine cu îndepărtate rădăcini bacoviene. Chibzuit până și în deziluzie, Stoicovici este în căutarea unei soluții spirituale prin care să se sustragă omniprezentelor apăsări angoasante, „exilului fără direcție“ , pe care îl experimentează cu intuiția că vulnerabilitatea se poate converti în sursa majoră de putere și reziliență a vieții. – Claudiu Komartin Habitat e comeback-ul celui mai iscusit poet kintsugi autohton al spectrelor memoriei afective. – Mihók Tamás