ART /pocket

Sorin Gherguț este unul dintre cei mai originali poeți români de azi. Nimeni nu mai privește ca el, de la firul ierbii, „problemul ăstei vieți cu care lupt“, cum scria Eminescu. Eroul său este loserul care își transformă ghinioanele în triumful unei formule poetice revelatoare și, în definitiv, înveselitoare. Dincolo de contextul social, manevrarea cuvintelor le dă micilor nuclee lingvistice o forță explozivă paradoxală și neașteptată. Brusc, banalul și transparența generează sens. Rimate hilar, ca-n numărătorile de copii, aruncate aparent „la plesneală“ ca-n muzica rap sau construite sofisticat, poemele curg cu o inconfundabilă lejeritate. „E tare, e foarte tare!“ exclami și vrei să mai citești. Mircea Cărtărescu

Să ne așezăm în proximitatea inteligenței blânde din spațiile-reticulație ale acestei cărți-concept. Vocea stranie și înduioșată ne deplasează între paradoxuri de regnuri/registre utopic-distopice, savurându-și, ca un ascet intraplanetar, precizia deplasărilor. O ecologie a afectului transpare aici, o adevărată ontologie a lentorii transformă nostalgia în pretext co-creativ, când ultimatumul planetei ajunge nevoie gravă de responsabilizare politic-poetică. Și cât loc de rătăcire empatică ne lasă autorul: în concretul acesta post-biologic, am regăsit fantoma lui W.S. Merwin, sub isonul aievea al lui Hildegard din Bingen. O plimbare urgentă în fragilitate și reconstrucție! Cosmina Moroșan

„Cartea asta-i despre mine“, vor gândi multe cititoare mileniale sau lateGen Z crescute în România. Înduioșător de precis reconstruiește peisaje domestice, referințe pop, anxietăți și dorințe (pre)adolescentine specifice anilor 2000, „în trenulețul mcdonald’s“ ori în sat, cu vocea lui Mircea Radu în surdină. Adevăratele eroine ale volumului sunt însă mamele, mătușile, bunicile, suplinind neobosite bărbați absenți. Însemnătatea vieții lor: mai mult decât „haine, pamperși, cutii de pastile“; mai mult decât lecția (esențială) că iubirea unui bărbat care lovește nu-i, în niciun chip, iubire. E despre noi acest volum, dar mai ales despre cele dinaintea noastră și tot ce le-a ținut din drum. Ruxandra Gîdei (4fără15)

Dacă ar fi să aleg ce poezie românească din anii recenți ar trebui trimisă în spațiu ca să ne înțeleagă extratereștrii, aș propune fără doar și poate volumulTurbo / Kino al Mădălinei Căuneac. Poezie cinematică, intensă, senzorială. Un mix ideal de confesiv și contemplativ, un joc fin între anxietate și tandrețe, între o memorie electrizată de melancolie și un prezent care se recompune continuu din flash-uri și avataruri. Limbajul devine o arhivă de senzații, iar realitatea un flux digital ce nu poate fi încetinit sau oprit. O poezie lucidă și radicală despre viață sau, mai exact, despre spațiul liminal dintre iubire și supraviețuire. Cosmin Perța

Poezia Teodorei Coman e o insulă alcătuită din minerale de maximă duritate – „nu obosește“ și „nu ezită“, rearanjează, analitic, dar și infinit de tandru, toate straturile realității. Un volum de o asprime limpede, lucid, hiperinteligent, alcătuit din concept, dar și din carne, însuflețit și auster, care nu lasă nerăsturnată niciuna dintre pietrele feminității și alterității. O poezie de o maturitate intimidantă pe alocuri, memorabilă, cu un aftertaste de „postsentiment“: „stai acolo, cu urechea lipită de pieptul cuiva,/ uită că mâinile posedă, uită de gură,/ ascultă cum viața bate singură și pură/ fără preconcepția ta“. O voce poetică mereu aproape de pulsul lumii, cu tot ce are ea azi mai contradictoriu și mai surprinzător. Maria Tănăsescu

Îmi place gândul că undeva, demult, ne-am format cu aceleași lucruri/emoții/chestii. Și indiferent cât de diferiți am devenit peste timp, rămâne ceva delicat care ne leagă, nu nostalgie, doar ceva ce am împărtășit fără să știm și care a lăsat urme în noi. Liviu Diamandi

Andrei Zbîrnea mizează pe o formă de asociaționism neo/postavangardist, aglutinând mituri urbane, secvențe de realitate augmentată, aventuri imersive în câmpul digital sau scene tandre de împlinire domestică. Există în Valea Săpunului o fervoare a etosului hipster, tradusă într-o frazare poetică energic-tensionată și într-o logică afectivă alternativ gravă și ludică, pe ritmuri pop-rock. Personajele oscilează între „minutul de afecțiune” și „orele spaimei”, între animalul totemic, copilul interior și dublul postuman. Laura Francisca Pavel

Începutul acestui volum terifiază prin contrapunerea (alertă și ritmată) muncă–viață, descojind de sens orice efort, transformând totul într-un drum spre moarte. De fapt, totul e o reformulare pentru de-șer-tă-ciu-nea deșertăciunilor și singura cale de rezistență e dragostea. „Și numim asta viață“, spune Cosmin. Și numesc asta poezie, spun eu. Moni Stănilă

Îmi place gândul că undeva, demult, ne-am format cu aceleași lucruri/emoții/chestii. Și indiferent cât de diferiți am devenit peste timp, rămâne ceva delicat care ne leagă, nu nostalgie, doar ceva ce am împărtășit fără să știm și care a lăsat urme în noi. Liviu Diamandi Există o remanență a unor vremuri trecute care pulsează în noi și ne surprinde rulând aceleași versuri în cap, ani și ani, nu pentru farmecul lor mnemonic, ci pentru acea vrajă care lucrează dincolo de straturile obișnuite de contact între oameni. Dmitri Miticov

Poezia Teodorei Coman e o insulă alcătuită din minerale de maximă duritate – „nu obosește“ și „nu ezită“, rearanjează, analitic, dar și infinit de tandru, toate straturile realității. Un volum de o asprime limpede, lucid, hiperinteligent, alcătuit din concept, dar și din carne, însuflețit și auster, care nu lasă nerăsturnată niciuna dintre pietrele feminității și alterității. O poezie de o maturitate intimidantă pe alocuri, memorabilă, cu un aftertaste de „postsentiment“: „stai acolo, cu urechea lipită de pieptul cuiva,/ uită că mâinile posedă, uită de gură,/ ascultă cum viața bate singură și pură/ fără preconcepția ta“. O voce poetică mereu aproape de pulsul lumii, cu tot ce are ea azi mai contradictoriu și mai surprinzător. Maria Tănăsescu

Andrei Zbîrnea mizează pe o formă de asociaționism neo/postavangardist, aglutinând mituri urbane, secvențe de realitate augmentată, aventuri imersive în câmpul digital sau scene tandre de împlinire domestică. Există în Valea Săpunului o fervoare a etosului hipster, tradusă într-o frazare poetică energic-tensionată și într-o logică afectivă alternativ gravă și ludică, pe ritmuri pop-rock. Personajele oscilează între „minutul de afecțiune” și „orele spaimei”, între animalul totemic, copilul interior și dublul postuman. Laura Francisca Pavel