Nietzsche, în ordinea firească, după Octav și Răzvan

Sărmanul Nietzsche, „bestia blondă”, a avut și el parte de crucificare. Multor profeți şi mântuitori li se întâmplă asta: eventual şi în timpul vieţii, şi după moarte. Nietzsche, răzvrătitul împotriva legilor celor vechi, întemeietorul orgolios al noii sale „religii”, a trebuit să suporte şi el toate eşecurile şi răstălmăcirile posibile, ba chiar şi punerea terifiantă în practică a unora dintre ideile lui, care nici nu mai erau ale lui și, îndeobște, nu mai erau idei… „Viclenia rațiunii”, implicit a istoriei, o descrisese Hegel, unul dintre cei mulţi pe care Nietzsche nu‑i agrea. Dincoace de istorie şi chiar dincolo de ea, rămân cărţile. Omul n‑a fost să fie mântuit de Nietzsche. Cărțile lui vor dăinui printre oameni: pentru oameni. (Ion Ianoși)

Pentru Nietzsche totul contează ca un semn care trimite dincolo de sine la un sens superior. Lucrurile nu fiinţează în orizontul în sinelui, ci se metamorfozează fiecare într un semn. Fiecare poate fi definit ca un sens înfăşurat, închis în sine, care urmează să fie desfăşurat prin interpretare, deschis în actul hermeneutic. Se oferă o nouă perspectivă asupra lumii şi a lucrurilor cuprinse în ea; lumea devine numai o perspectivă de a vedea lucrurile, un joc de perspective, adică de interpretări. De aceea nu există lucruri, ci numai interpretări ale lucrurilor. Se oferă cu aceasta însă şi posibilitatea alunecării într un scepticism radical. Ce ne facem dacă admitem că şi această afirmaţie este doar o interpretare, adică o perspectivă?

Miza „Nasterii tragediei“ consta in a gasi un drum alternativ spre escamotarea „spiritului istoric si critic“, printr-o revenire la continuum-ul dintre viata si mit. Or, Richard Wagner, prin sincretismul operei sale, ii pare lui Nietzsche ca ar fi redescoperit originaritatea elina, incarcata de suferinta si tensiune si, astfel, autentica. Filosofia culturii pe care o practica Nietzsche este o intersectie a cunoasterii estetice si a eticii responsabilitatii politice, o contiguizare a cognitivismului si a moralitatii de tip civic. De aici deriva si violenta respingerii de catre filosoful german a meditatiei de catedra, capabila doar de reflectarea decadentei unei lumi delabrate.

„Ştiinţa voioasă este rodul experienţei lăuntrice a celui ce a trecut prin proba de foc mocnit a infernului, i-a îndurat povara îndelungată, strivitoare şi a reuşit să afle în sine, într-un sfârşit, speranţa însănătoşirii. E drept că nu e foarte clar dacă se va însănătoşi pe deplin sau nu. Dar ce mai contează asta când el reuşeşte să ofere o perspectivă cu totul nouă asupra iadului, asupra bolii, asupra sumbrei nenorociri, când se întoarce din această lume a suferinţei îmbogăţit cu nemaiauzite cunoştinţe? Un astfel de filozof nu mai vrea să afle adevărul cu orice preţ, adevărul pur, despuiat de orice urmă de aparenţă. Şi nu întrucât e schilodit de prea apăsătoare încercări, ci pentru că ştie că acest adevăr nu există – dimpotrivă, e un adevăr clar, distinct şi sterp. Dacă cel ars la foc de lemn verde nu s-a transformat încă în scrum, cunoaşterea sa a dobândit un alt fel de profunzime, una veselă. El ştie acum să desluşească jocul voios al formelor apolinice ale naturii pe fundalul adâncului ei dionisiac, şi nu mai vrea să sfâşie grăbit, neghiob, vălul de forme care-i ascunde taina. Marea sănătate. – Noi cei noi, fără de nume, greu de înţeles, noi prea devreme născuţii unui viitor încă nedovedit avem nevoie, pentru un ţel nou, şi de un mijloc nou, anume de o sănătate nouă, mai viguroasă, mai şireată, mai rezistentă, mai îndrăzneaţă, mai veselă decât au fost toate sănătăţile până acum.“ — FRIEDRICH NIETZSCHE

"Si-abia atunci, cind voi cu totii va veti fi lepadat de mine, am sa ma-ntorc din nou la voi. Da, cu alti ochi ii voi cauta atunci, o, frati ai mei, pe cei pe care-odata i-am pierdut; si cu-alta dragoste atunci va voi iubi. Si inca-o data-o sa-mi deveniti prieteni si fii ai unei singure sperante: caci pentru-a treia oara am sa fiu cu voi, spre-a celebra cu voi Marea-Amiaza. Si-aceasta Mare-Amiaza este atunci cind omul la mijlocul cararii sale va sta-ntre animal si Supraom, sarbatorindu-si drumul spre amurg drept cea mai nobila speranta-a sa: caci este drumul inspre-o noua dimineata. Si-n clipa aceea chiar cel ce-apune se va binecuvinta, pentru ca trece-o vama mai inalta; iar soarele cunoasterii sale-i va fi atunci in crucea zarii nemiscat. Morti sint toti zeii: acum noi vrem ca Supraomul sa traiasca - aceasta ne va fi cindva, in crucea-Amiezii celei Mari, vointa ultima!" (Friedrich Nietzsche) "Am inceput sa traduc Also sprach Zarathustra pornind de la o presupunere - bazata pe impresia citorva lecturi anterioare - care pe parcurs s-a confirmat: aceea ca ma aflu in fata unui discurs mixt, text pe care filozoficul si poeticul si-l disputa in egala masura." (Stefan Aug. Doinas)

Nietzsche este, poate, cea mai ilustră victimă a aventurii socratice a cunoașterii de sine. Viața nu posedă fenomene originale, ci numai unele repetitive, care prin reluarea lor veșnic identică își tocesc conturul lor original. Cadrul repetiției nu este viața, căci viața însăși este un fenomen de repetiție. Omul este condamnat să trăiască într-un plictisitor șir de repetiții și reluări din care nu poate evada. Nu există fenomene absolut unice, care să nu fie repetitive și, probabil, la fel este și cu oamenii. Toți au mai fost nu o dată, ci de nenumărate ori în trecut și vor mai fi de nenumărate ori în viitor. Tot ce trebuia și putea să se producă s-a produs deja. Restul este doar monotonă repetiție: veșnică revenire a aceluiași. Eterna întoarcere exprimă nu devenirea heracliteană fără repaos, ci marile linii de stabilitate din cadrul existenței. Prin ea, Nietzsche vrea să eternizeze trecătorul, socotind timpul ca etern, eternă întoarcere, adică schimbare și stabilitate.

Există o zonă în care viaţa, personalitatea şi opera unui mare autor se întrepătrund, luminându-se reciproc: e genul însemnărilor nedestinate, în fond, publicului. Dar publicul este adesea mai fascinat de această operă secundă decât de opera însăşi.Iată zona în care se deplasează volumul de faţă. Publicate postum, aceste aforisme au revoluţionat imaginea convenţională despre Nietzsche. Născute în altă epocă, multe dintre aforismele lui Nietzsche sunt totuşi extrem de actuale; intuiţiile sale se dovedesc profetice. „Istoria filozofiei este o furie ascunsă împotriva premiselor vieţii, împotriva sentimentului valorilor ei, împotriva apărării ei. Filozofii nu au pregetat niciodată să postuleze un univers, cu condiţia ca acesta să contrazică universul existent, să ofere un mijloc de a vorbi de rău acest univers. Până acum istoria filozofiei a fost marea şcoală a calomniei...“ (Friedrich NIETZSCHE)